Cu cît ne apropiem de 8 decembrie, termenul pentru decizia Schengen, Olanda își schimbă tacticile. Ca să nu rămînă singură și să înfrunte, astfel, într-o solitudine stridentă, opinia generală a Comisiei Europene, Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene, Olanda și-a găsit aliați. A vorbit cu Suedia, a vorbit cu Austria și e pe cale să atragă de partea ei și Finlanda. Se prea poate ca pînă la urmă toată această opoziție concertată să fie un joc de reputație, care să-i permită Olandei să renunțe la refuz într-o companie largă de țări și să nu fie singura obligată să cedeze. Dacă sînt mai multe state care zic nu și apoi zic da, înseamnă că dubiile au avut sens, ca dovadă că le-a avut un întreg grup. Dar, pe de altă parte, riscul ca România să rămînă la ușă a crescut, fiindcă acum curentul de respingere adună deja mai multe state, iar asta ar putea da curaj și altora să se alăture.
E limpede că România, cu toată irelevanța ei europeană, politică și economică, nu și-a jucat cărțile așa cum trebuie. Mereu obedientă, mereu reținută, mereu gata să ia de bun tot ce spune grupul statelor din zona euro, nu și-a folosit nici una din pîrghiile care i-ar fi dat mai multă consistență efortului de negociere.
Una din marile pîrghii pierdute a fost renegocierea contractului OMV-Petrom. Guvernul Năstase a vîndut Petrom în 2004 către grupul OMV. Suma a fost microscopică, iar contractul a fost o farsă de la un cap la altul. Austriecii s-au angajat să plătească vreo 600 de milioane de dolari, o cifră infimă, pe motiv că Petrom are datorii de miliarde. Apoi, Năstase a scutit Petrom de datorii, încredințîndu-l, cu tot cu resurse și cu cei 60.000 de angajați, unei companii cu 5.000 de angajați.
Ei bine, o clauză din contract lăsa deschisă posibilitatea renegocierii acestei achiziții după zece ani. Numai că, în 2014, sub guvernarea PSD și a premierului Ponta, renegocierea s-a făcut după tipicul pesedist: cu ușile închise și renegociind doar interese personale. OMV a devenit o corporație mare, autoritară, cu influență politică în România și cu acționariat rusesc. Lăsînd-o să se lăfăie în contractul inițial, România a ratat și ratează în continuare oportunitatea de a-și revizui legal drepturile asupra rezervelor sale naturale și de a-și crește capacitatea de negociere cu liderii politici austrieci.
O altă pîrghie ratată este clasarea bruscă, la comandă, prin Laura Codruța Kövesi, a dosarului EADS. Cea mai mare companie europeană din industria aero-spațială civilă și militară a dat șpagă unor miniștri și funcționari români în cadrul unui proiect de securizare a frontierelor. Franța, Germania și Spania au dus atunci negocieri secrete cu regimul Băsescu și dosarul de corupție s-a închis, numai că negocierile au vizat iarăși doar avantaje personale, nu s-au transformat în pîrghii politice internaționale.
Azi, în speța Schengen, România nu are ce negocia, nu are pîrghii nici pentru Olanda, nici pentru Austria, nici pentru Suedia, nici pentru alte state care ar putea influența poziția lor. Rezerva ei de presiune e inexistentă. Stocurile ei de influență sînt goale. Iar acum e o luptă de presiune și influență, nu una pe criterii tehnice, pe care România, de altfel, le îndeplinește de mult. Acum e un joc al puterii invizibile, al avocaturii prin interpuși, al pilelor înalte.
E, din fericire, și un joc al milei europene. Căci doar cu securiștii mediocri de la MAE, cu loazele trimise de partide în Parlamentul European, cu președintele schior și cu premierul doctor n-ar fi fost speranțe pentru noi.
