Ce mai face educația? Cum, nu știți? Păi, ultima dată era într-un șanț, o luase Cati Andronescu din nou la pumni și picioare. Da, doamna Cati a revenit. E ca la box: suntem în runda a patra, educația e la podea, dar arbitrul e un ficus semidecedat, așa că pugilistul Andronescu dă în sărmana educație ca surdu-n clopote. Dar poate avem și niște exemple. De fapt, în învățământul românesc mai avem doar exemple care să susțină teoria trecerii în neființă a sistemului.
În localitatea Șelaru din județul Dâmbovița, cândva, s-a făcut un after-school cu bani de la Uniunea Europeană. A costat 400.000 de euro, dar adevărul e că niciodată nu și-a prea servit scopul declarat. Nu și-a atins potențialul, cam cum se întâmplă cu talentele din fotbalul românesc: la o vârstă fragedă și pe hârtie, promit. După un timp, invariabil deja, ne dăm seama că sunt petarde. Eh, regula merge și cu proiectele pe care autoritățile locale le derulează folosind bani europeni.
Concret, Primăria a luat banii, a făcut clădirea și a lăsat-o așa. Copiii nu au prea beneficiat de investiție dintr-un motiv simplu: acolo niciodată -a terminat treaba. Soarta a lovit teribil în pușculița autorităților, care ani de zile nu au putut termina lucrarea. Perioada respectivă a coincis chiar cu perioada de timp în care legislația UE nu permite autorității contractante să schimbe destinația investiției. Când s-a scurs nisipul din clepsidră, pac, au apărut banii. Ieșeau copiii pe străzi, s-au făcut alți copii, vă dați seama.
Doar că planurile erau altele: clădirea, în tot acest timp, se transformase în anexă a Primăriei. O minune aproape dumnezeiască. N-ai ce face. E dreptul școlii să își aleagă drumul în viață. S-a săturat și ea de atâta școală, o fi văzut cât de prost se face la noi și că, de fapt, e mult mai mișto să fii funcționar public. Cine o poate condamna?