Cum spuneam, în ’74 m-am însurat cu Cristina, cu un an înainte mă angajasem la ISPIF şi conu’ Alecu Paleologu se pensionase de la Editura Cartea Românească, unde funcţionase ca redactor încă de la înfiinţarea editurii, în 1970. Nu-mi citise romanul, pe care chiar el mi-l comandase, dar nu reuşise să publice nici romanul unui autor obscur, Tudor Manta, fost activist mărunt al PCR. Spre surpriza mea, romanul lui Manta, Ana, stăpîna măgarului, a apărut în 1978 într-un tiraj de 22.310 exemplare. Redactorul cărţii nu era, culmea, Alecu Paleologu, ci Cornel Popescu, redactorul-şef al editurii. Au trecut de atunci 34 de ani şi n-am mai auzit niciodată de acest Manta…
Mai speram totuşi să ajung scriitor cu cărţi publicate, dar nu ştiam că pentru a se întîmpla asta trebuia mai întîi să devin numismat. Numismat am devenit foarte uşor: un coleg de la ISPIF, Costică Şelaru, m-a întrebat dacă n-am nişte monede vechi. I-am zis că n-am, dar i-am promis s-o întreb pe soacră-mea, poate are ea. Avea o cutie plină cu tot felul de monede fără nici o valoare. I-am dat cîteva lui Costică, apoi m-am gîndit că n-ar strica să devin şi eu numismat şi am început să strîng monede de pe la cunoscuţi. Pe vremea aceea era un cerc pentru numismaţii amatori, care se ţinea în fiecare vineri după-amiaza la Muzeul de Numismatică, aflat într-o clădire lipită de Observatorul Astronomic, pe Ana Ipătescu. M-am dus acolo cu zece lei în buzunar şi cu nişte bancnote nemţeşti din perioada interbelică pe care mi le dăduse bunica Cristinei, Mami, împreună cu care locuiam. Bancnotele, vreo cinci sau şase, le-am vîndut imediat cu cincisprezece lei bucata unui tip amator de chilipiruri şi aşa am devenit nu numai colecţionar de monede, ci şi negustor.