În iunie 1977 împlinisem 30 de ani şi în loc să fiu scriitor, aşa cum visasem, eram un biet funcţionăraş la ISPIF şi un numismat amator. Făceam, totuşi, bune afaceri cu monede, fără să exagerez prea mult latura comercială, dintr-un motiv simplu: Miliţia economică era cu ochii pe negustorii de monede (sau de altceva) pentru că ei nu se încadrau în normele etice ale muncii socialiste.
La cercul de numismatică, aflat la început pe bulevardul Ana Ipătescu, în Muzeul de Numismatică, apoi în Casa Centrală a Armatei, cunoscuta clădire de la intersecţia Căii Victoriei cu bulevardul 6 Martie (pentru cei care nu ştiu, pe 6 martie 1945 s-a format „guvernul de largă concentrare democratică condus de dr. Petru Groza“, în care comuniştii ocupau posturile-cheie), ei bine, la aceste cercuri unde se întîlneau numismaţii se afla şi un ofiţer acoperit, care se dădea numismat începător şi care ne supraveghea activitatea. Nu ştiu cum dracu’, dar era mirosit imediat. Ăi bătrîni îl miroseau şi ne atrăgeau atenţia să avem mare grijă cînd era prin preajmă. Amuzant era că, atunci cînd respectivul se prindea că se pot face bani frumoşi din afacerile cu monede,
devenea rapid numismat şi era schimbat cu altul, care la rîndul lui devenea numismat şi tot aşa… Prima lor sarcină era să nu facem afaceri cu monede de aur sau de platină, chestie interzisă prin lege şi care se pedepsea cu ani grei de închisoare. Platină? – se vor mira unii. Da, platină. Există şi monede de platină. Ruşii, care aveau acest metal din belşug, au început să bată din 1828 în tiraje relativ mari, iar după Revoluţia din 1917 imigraţia albă le-a răspîndit în lume şi, aşa cum era firesc, au ajuns şi la noi în ţară.