În vara lui 1977, după marele cutremur, aveam destui bani ca să nu mai ştiu ce să fac cu ei. Nici nu prea aveai ce cumpăra, dacă mă gîndesc bine. Cristina strînsese şapte mii de lei ca să facem o excursie la Budapesta prin ONT (Oficiul Naţional de Turism), instituţia cu ajutorul căreia puteai călători prin ţările socialiste prietene. Din motive necunoscute, ni s-a refuzat viza de a ieşi din ţară. Pentru cei care n-au trăit (norocul lor) acele vremuri, o să încerc să fiu ceva mai explicit.
ONT-ul era o instituţie de stat cu filiale în toate marile oraşe, un fel de agenţie de turism de azi, care organiza excursii în ţările socialiste, dar şi în cele nesocialiste. Te duceai, te înscriai la una dintre excursii, după care cererea ta era trimisă la Securitate. Tovarăşii cu ochi albaştri (erau numiţi aşa din cauza culorii petliţelor de la uniformă) te verificau şi-ţi dădeau sau nu aprobarea pentru călătorie. Excursiile în Occident (la Paris, de exemplu) erau puţine, iar cei care primeau viză pentru aşa ceva erau verificaţi la sînge. Cu toate astea, cei care plecau preferau să rămînă definitiv acolo, încît speranţa de a obţine o asemenea viză era un vis utopic. Noi, Cristina şi cu mine, am vrut numai pînă la Budapesta, ţară vecină şi „pretină“, dar nici acolo nu ne-au lăsat. Cu cei şapte mii de lei strînşi ne-am cumpărat cel mai bun frigider care se găsea pe piaţă. Se chema ZIL (nu ştiu ce înseamnă asta) şi era produs în URSS. Dacă aveai un ZIL te puteai considera intrat în rîndul oamenilor serioşi. Datorită Securităţii, care nu ne-a permis să vedem Budapesta (n-am văzut-o nici pînă azi), am devenit o familie adevărată, mai ales că, după ZIL, ne-am cumpărat un pick-up cehesc, „Tesla“, pe care am dat trei mii de lei.