Într-o zi oarecare de pe la începutul verii lui ’77 m-a vizitat Valeriu Pantazi. Am pus de cafea şi ne-am aprins cîte o ţigară „Virginia“. Am băut cafea, am fumat şi am trăncănit. La un moment dat, hodoronc-tronc, m-a întrebat cum stau cu banii. „Bine!“, am zis eu. „Ai cinci mii de lei?“, m-a întrebat apoi. „N-am, am zis eu, dar pot să fac rost. La ce-ţi trebuie?“ „Eu n-am nevoie de bani, a zis el, dar are nevoie Mircea Ciobanu.“
L-am privit întrebător. „Uite cum devine cazul, a zis el. Îl ştii pe Tavi Stoica?“ Îl ştiam, un derbedeu cu veleităţi de scriitor, aşa că am înclinat din cap în semn că da. „Zilele trecute, a continuat Pantazi, m-am întîlnit întîmplător cu el şi m-a întrebat dacă nu ştiu vreun scriitor începător cu bani. M-am gîndit la tine şi i-am zis că ştiu. Pe urmă mi-a spus că Mircea Ciobanu e dispus să publice o carte dacă autorul îi dă cinci mii de lei.“ Mircea Ciobanu era un scriitor cunoscut, redactor la Editura Cartea Românească. „Şi tu crezi ce spune Tavi Stoica?“, am întrebat eu. „De ce nu?“, a zis Pantazi. „Cinci mii de lei sînt bani frumoşi şi Ciobanu are casă grea, cu trei copii şi nevastă fără serviciu, aşa că precis are nevoie de bani. Tu eşti dispus să-i dai?“ „Păi, ştii bine că n-am altă soluţie, am zis eu. Nu vreau să mor la ISPIF…“ „Uite cum facem, a zis Pantazi, mîine mergem la editură, îi dai romanul şi aştepţi să-l citească…“ „Şi dacă nu-i place?“, am zis eu. „Ago, a zis Pantazi, nu fi prost. Romanul tău e foarte bun şi chiar dacă n-ar fi aşa, cinci mii de lei schimbă datele problemei. Mîine mergem la editură!“ „Trebuie să vînd nişte monede, că n-am atîţia bani!“ „Deocamdată nu vinzi nimic, întîi îi dai romanul şi, pe urmă, văzînd şi făcînd.“ „Bine“, am zis eu.