Cînd cineva îţi spune (mie îmi spusese Valeriu Pantazi) că poţi deveni scriitor cu numai cinci mii de lei, trebuie să fii complet tîmpit să stai pe gînduri. În vara lui ’77 nu eram deloc tîmpit, aşa că m-am dus glonţ la Editura Cartea Românească să dau de Mircea Ciobanu. Pantazi mă însoţea. Pe vremea aia editura era într-o vilă superbă la intersecţia străzii Berthelot cu Luigi Cazzavillan. La parter îşi avea biroul Marin Preda şi tot acolo era casieria Fondului Literar, aşa că mai tot timpul mişunau scriitori pe acolo. Pantazi a rămas la parter, iar eu am urcat la etaj, unde îşi avea biroul Mircea Ciobanu.
Secretara mi-a spus că Ciobanu e la redactorul-şef într-o discuţie. Vechiul redactor-şef, Mihai Gafiţa, murise la cutremurul din 4 martie, fiind el în vizită (era Paştele evreiesc, cred) la poeta Veronica Porumbacu, blocul în care stătea aceasta prăbuşindu-se. În locul lui Gafiţa venise Liviu Călin, despre care nu ştiam ce hram poartă. În fine, pînă la urmă a apărut şi Mircea Ciobanu. I-am spus cum mă cheamă şi ce vreau de la el. „Domnule Agopian, a zis el, îmi pare rău, dar nu mă mai ocup de proză!“ Ce era să zic? Am făcut o mutră pleoştită, i-am mulţumit, cu toate că nu aveam de ce, şi am dat să plec. Probabil că mutra mea plouată l-a impresionat cumva, aşa că m-a oprit din drum şi mi-a cerut cartea. În holul unde ne aflam era şi o masă mare, care n-avea ce căuta acolo. A pus dactilograma romanului pe masa aia şi a citit rapid primele două pagini. „Îmi place cum scrii!“, a zis. Atunci a venit şi Pantazi, care a zis: „Mircea, ţi-l prezint pe Agopian, un mare scriitor!“.