Nu trebuia să fiu chiar Ostap Bender, acel maestru al combinaţiilor inventat de scriitorii sovietici Ilf şi Petrov, pentru a face rost de bani în perioada comunistă, dar ceva-ceva din talentul lui îţi era necesar pentru a te descurca. Eu citisem romanele celor doi ruşi (Douăsprezece scaune şi Viţelul de aur), dar nu mă ducea mintea la nici o combinaţie care să-mi aducă bani.
Valeriu Pantazi, care cunoştea mecanismele economice comuniste mai bine decît mine, se descurca fără mari probleme. Într-o zi, după ce debutasem în revista Luceafărul, mi-a zis: „Agopian, acum, dacă tot ai devenit scriitor, ar trebui să pleci într-o delegaţie!“. „Ce delegaţie?“, am întrebat eu ca prostu’. „Lasă c-ai să vezi mîine!“, a zis el, şi-a aprins o ţigară Virginia şi a sorbit din cafea. Am făcut şi eu la fel, eram în cămăruţa lui de la subsol şi puneam ţara la cale, în fine, nu ţara, literatura ei. „Mîine“, adică a doua zi, ne-am dus pe la ora patru (p.m.) la revista Luceafărul. Asta, adică redacţia ei, era pe bulevardul Ana Ipătescu, într-o frumoasă vilă, vecină cu Observatorul Astronomic, la etajul trei. Pe culoarul lung al redacţiei erau trei-patru inşi care priveau în gol. Valeriu s-a dus la unul pletos, care arăta ca un ţigan din Oborul meu, şi după ce l-a salutat a zis: „Ia zi, cum merge treaba?“. „Bine“, a zis ţigănosul, „Bănulescu e aici, e bine dispus şi dă delegaţii la toată lumea.“ Valeriu s-a întors către mine şi mi-a făcut semn să mă mişc: „El e poetul Vasile Andronache!“, a zis şi mi l-a arătat pe ţigănos. Pe urmă a zis către poetul Andronache: „El e Ştefan Agopian, un prozator genial!“. Am dat mîna cu poetul Andronache şi m-am întrebat ce-o să mai urmeze.