Cum spuneam, Amzoiu îmi oferea un Tarzan jerpelit contra cărţii Însemnările unui partizan. „E cam paradită!“, am spus eu. „Da, da’ e rară!“, a zis el cu un ton uşor ameninţător. „Bine!“, am zis şi am făcut schimbul. Nu-mi părea rău după Însemnările, că o citisem de vreo trei ani şi ştiam pagini î
ntregi pe dinafară.
Aventurile copilului înfiat de o maimuţă nu mi-au trezit nici o emoţie. Pînă la urmă, erau mai verosimili partizanii sovietici care căsăpeau nemţi… Plus că pe vremea aia terminasem cu Dox-urile (Aventurile submarinului Dox), cu romanele de 15 lei (romane de aventuri tipărite pe hîrtie proastă în tiraje uriaşe), citisem tot ce se tradusese din Jules Verne (cînd am trecut în clasa a doua, taică-miu mi-a dăruit Cinci săptămîni în balon, asta a fost prima carte „serioasă“ pe care am citit-o), iar pe Dumas îl aveam la degetul mic. În vara aia citeam Balzac, aşa că prolificul autor american Edgar Rice Burroughs mi-a provocat un zîmbet de superioritate şi îngîmfare. Nu m-am împrietenit cu Florin Amzoiu atunci, ne salutam, totuşi, cînd ne întîlneam pe stradă sau la cofetăria Verdun, unde îşi pierdea vremea împreună cu derbedeii din cartier. De-abia peste vreo şapte ani m-a oprit din nou şi m-a întrebat dacă scriu. După ce i-am zis că da, mi-a zis că şi el scrie. Am rămas cu gura căscată cîteva secunde, pe urmă l-am întrebat: „Ce?“. Mi-a zis că scrie poezie şi iar am rămas cu gura căscată. Nu multă vreme, că a zis repede: „Dacă vrei, pot să-ţi citesc!“. „Vreau!“, am zis eu destul de hotărît. „Bine, a zis el, hai să mergem să cumpărăm ceva de băut, ca să cinstim evenimentul!“. „Să cumpărăm!“, am zis eu. A cumpărat o sticlă de-o litră de lichior de portocale şi pe urmă ne-am dus în fundul curţii lui, unde îşi construise o cameră cu pereţi de paiantă şi acoperiş de carton asfaltat. Am intrat. Şi-a desfăcut larg braţele şi a zis: „Ăsta-i hogeacul meu!“.
(Va urma)