Fără prea multă şcoală, Amzoiu terminase elementara, adică şapte clase, care erau obligatorii, după care făcuse o şcoală profesională şi se calificase ca sculer-matriţer; fără cultură, mai bine zis singura lui cultură era cea de cartier, ei bine, cu toate astea, Florin Amzoiu scria o poezie uluitoare, de un expresionism care-ţi făcea pielea de găină pe mîini.
Intuia cu precizie locul în care sordidul se transforma, fără ca nimeni să ştie de ce, în poezie. Mi-a citit prima dată din poeziile lui în vara lui ’66 sau ’67, destul de probabil ’66. Eram în hogeacul lui, o cămăruţă de paiantă bine încinsă de soare. Transpiram, fumam ţigări Carpaţi fără filtru şi beam lichior de portocale: un lichid gălbui, foarte dulce, care-ţi încleia limba şi-ţi amorţea simţurile. Picoteam şi aşteptam să aud ceva à la Alecsandri sau, în cel mai bun caz, Coşbuc. După ce mi-a citit cele cîteva poezii pe care le scrisese, creierul mi s-a dezmorţit, saliva din gura mea năclăită s-a limpezit, puteam vorbi fără ca limba să mi se zbată neputincioasă în cleiul dulceag-amărui produs de lichiorul de portocale. L-am lăudat şi l-am încurajat să mai scrie. Mi-a zis că asta are de gînd, dar dorea să afle şi părerea unuia mai deştept ca el. Ne-am despărţit prieteni sau, mai bine zis, ştiam amîndoi că vom fi prieteni. Fără să-l fi citit pe Hemingway, la fel ca şi acesta, nu scria acasă. În fiecare după-amiază îl găseam la cofetăria Verdun, aflată la intersecţia străzii Eminescu cu Calea Moşilor. Acolo avea masa lui, la care nu se aşeza nimeni. O curta pe responsabila cofetăriei şi aceasta, o grăsană veselă şi probabil nefutută, îi făcea cafele foarte dulci, cum îi plăceau lui, şi-l lăsa să fumeze. Amzoiu al meu îşi luase rolul în serios.