Datorită lui Amzoiu m-am împrietenit cu toţi derbedeii de pe Calea Moşilor. Pe mulţi îi ştiam, pe unii îi şi salutam, dar acum eram de-ai lor, chiar dacă eu eram student şi nu prea aveam multe de împărţit. Amzoiu, cînd venea de la muncă, după ce se răcorea un pic, pe la şase, îşi ocupa masa de la cofetăria Verdun, îşi comanda o cafea şi un suc, îşi aprindea o ţigară Litoral, deschidea o agendă cam jerpelită şi se apuca de scris. Toată lumea îi respecta tabieturile, chit că prietenii lui nu prea înţelegeau ce l-a apucat.
Se gîndeau probabil că o să-i treacă repede, nu auziseră niciodată ca un derbedeu de pe Calea Moşilor să ajungă scriitor, numai fiindcă avea o agendă şi un pix. Amzoiu gîndea altfel şi eu îl încurajam. După ce a scris vreo douăzeci de poezii s-a gîndit că ar fi cazul să le bată la maşină. S-a interesat în stînga şi în dreapta şi pînă la urmă a descoperit o secretară la Casa de Cultură de pe Calea Moşilor, care îşi avea sediul în fostul cinematograf Splendid. S-a dus peste ea şi nu ştiu ce i-o fi spus sau ce i-o fi făcut, dar aia, o grăsană de vreo treizeci de ani, a acceptat fericită să-i bată poeziile la maşină, în triplu exemplar. Cu poezii aranjate frumos în trei dosare cu şină putea să se considere poet. După părerea mea, chiar era. A venit cu dosarele la mine şi mi le-a arătat foarte mîndru. „Ei, bravo!“, am zis eu. „Începi să fii poet! Cine ţi le-a bătut?“ „Vali!“, a zis el. „Care Vali?“ „Secretara de la Casa de Cultură.“ „Cît i-ai plătit?“, am întrebat curios. „Nu i-am plătit nimic. M-am dus la ea, i-am zis ce vreau şi ea a zis că bine, le bate.“ M-am uitat la el şi am zîmbit. Amzoiu era un bărbat frumos, după toate normele în vigoare atunci pe Calea Moşilor. „Ai futut-o?“ „Nu, da’ dacă mai scriu, pînă la urmă va trebui s-o mîrlesc.“ „Păi, mai scrie, am zis eu. Cine te opreşte s-o faci?“