După cum spuneam, împins de la spate de Valeriu Pantazi, un om hotărît, fără doar şi poate, în vara minunatului an 1971, la începutul acelei veri, o vară lungă care a durat aproape nouă ani pentru mine, am devenit scriitor: publicasem o singură povestire în revista Luceafărul.
Dar chiar şi aşa, o povestire de căcat te propulsa printre tinerele talente, pe care comuniştii, în fine, ăia care se dădeau urmaşii adevăraţilor comunişti, cei puţini, care crezuseră în „minunata lume nouă“, mulţi evrei, care părăsiseră scîrbiţi ţara, sau fuseseră siliţi s-o părăsească, nu şi Radu Cosaşu, care a devenit, cu vremea, mare scriitor român, Dumnezeu să-i dea sănătate la cei 81 de ani ai lui, cum spuneam, urmaşii adevăraţilor comunişti erau în căutare de scriitori tineri pe care să-i pună în slujba noului regim.
Nemaipăsîndu-le că scriitorii tineri, care or fi fost, erau perfect nepăsători în faţa marilor realizări ale regimului: (…), am pus paranteze la realizări, deoarece toată lumea le ştie, şi nu numai nepăsători, nepăsarea era un act pasiv, care nu oprea ca lucrurile să meargă victorios înainte, ci şi hotărîţi, unii dintre ei, dacă nu toţi, să ajungă scriitori.
La fel ca şmecherii care mimaseră entuziasmul cu numai zece-douăzeci de ani înainte, şi care, după ce pupaseră regimul în bot şi în cur, acum se bucurau de toate privilegiile posibile, ei bine, ăştia tineri, nemaiavînd ce să pupe cu adevărat, s-au considerat, scurtă vreme, din ’65 pînă în ’71, oameni liberi, şi au scris ce le trecea prin cap, prin capul lor, nu prin capul Partidului. Constat că am scris o singură şi lungă frază: s-a întîmplat aşa deoarece pe vremea aia îl citeam pe Faulkner, căruia, astfel, i-am adus un minim omagiu.