La un moment dat s-a deschis uşa în spatele căreia trona Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, şi pe ea a ieşit un bărbat solid, mai înalt decît mine, dar nici nu era greu asta, dacă ţinem cont că n-am depăşit niciodată un metru şaizeci şi cinci de centimetri. Era îmbrăcat în costum negru, cămaşă albă, cravată, avea faţa uşor unsuroasă şi o mină de om important.
La apariţia lui, cei aflaţi în holul Uniunii au tăcut plini de respect. În hol era o masă uriaşă şi bărbatul, care era, aţi ghicit, „tata Iancu“, s-a apropiat de ea. Imediat, în spatele lui, cei aproape douăzeci de scriitori şi scriitoare s-au aranjat într-o coadă lungă de vreo patru-cinci metri. „Tata Iancu“ a scos o bastistă mare şi albă şi şi-a şters fruntea transpirată şi faţa slinoasă, a băgat batista înapoi în buzunarul de la pantaloni şi dintr-un buzunar interior al hainei negre, uşor şifonate, a scos un stilou masiv, şi el negru.
Toţi viitorii scriitori aşezaţi la coadă în spatele lui aveau în mînă una sau mai multe hîrtii. Eu, dacă vă amintiţi, aveam numai una: recomandarea de la revista Luceafărul semnată de Ştefan Bănulescu pentru a pleca într-o delegaţie în ţară. Una la fel avea şi Valeriu Pantazi. Eram pe la mijlocul cozii, dar totul mergea uimitor de repede. „Tata Iancu“ semna, fără să-şi bată prea mult capul, fiecare hîrtie care i se punea în faţă.
Cînd am ajuns în dreptul lui, Pantazi, după ce l-a salutat şi l-a întrebat de sănătate, m-a prezentat: „El e Ştefan Agopian, o tînără mare speranţă. Sper că aţi auzit de el“. Traian Iancu a mormăit ceva care putea fi luat drept aprobare, mi-a smuls hîrtia din mînă şi pe colţul din stînga, sus, a scris „se aprobă“ şi sub „se aprobă“ a semnat.