Eram în căcat, dar într-un căcat plăcut: ştiam că, atunci cînd voi ieşi din el, nimic din mine nu va puţi. Ani de zile învăţasem chimie şi, o să rîdeţi, chimia mea însemna ceva în legătură cu Nobel: puteam prepara o mulţime de explozibili, de la banalul amestec de clorat de potasiu cu sulf, care pocnea asurzitor dacă îl loveai cu ciocanul, pînă la trinitrotoluen, zis şi trotil, sau, ca să fim chiar lîngă Nobel, celebra lui trinitroglicerină.
Puteam să arunc lumea în aer, şi lumea în care trăiam merita cu prisosinţă să fie aruncată în aer. N-am făcut-o! Am preferat să stau în casă şi să scriu cu speranţa că într-o zi comunismul va intra în colaps… O speranţă deşartă, desigur.
Evreii din blocul în care locuiam pe Calea Moşilor, care crezuseră în viitorul luminos al lumii, îşi făceau deja bagajele, hotărîţi să construiască o lume nouă în cine ştie ce chibuţ. Armenii la fel, numai că ei plecau în America, via Beirut.
Adică mai întîi plecau în Liban, unde stăteau cîteva luni, timp în care erau verificaţi de americani, ca nu cumva să fi intrat prea mult comunism în ei. Eu, care îmi doream să fiu scriitor român, am stat cuminte, fără nici un gînd de plecare. Evitam, atît cît se putea, să merg în centrul oraşului unde, dacă aveai ghinion, te putea prinde o patrulă şi dacă nu aveai serviciu erai condamnat în regim de urgenţă pentru parazitism.
Chiar dacă scriam de zor, asta nu însemna nimic în ochii autorităţilor comuniste: scrisul nu mă scotea din categoria paraziţilor sociali, o specie împuţită de care socialismul nu avea nevoie.
Citiţi episodul urmâtor