În toamna-iarna minunatului an 1971 îmi devenise foarte clar un lucru: dacă doream să ajung scriitor trebuia să renunţ rapid şi fără nici o ezitare la proza onirică. Comuniştii, în fine, cei care îşi ziceau aşa, ne închiseseră într-un ţarc în care pînă şi visele erau dirijate de la centru. Trebuia să fiu mai deştept decît cei care ne dirijau, dar în acelaşi timp eram obligat să nu atrag atenţia prin nimic, dacă îmi doream să fiu scriitor.
Măcar la început. În primul rînd aveam nevoie de un subiect care să nu irite autorităţile şi de care să nu-mi fie ruşine. N-a trebuit să caut mult. Primul război mondial nu trezea nici o suspiciune, dacă evitai să bagi în faţă, sau prea în faţă, rolul jucat de Casa Regală, respectiv de Ferdinand şi de frumoasa lui soţie, Maria. Nici partidele istorice n-aveau ce căuta într-un asemenea roman. Istoria, adică primul război mondial, avea să fie un pretext pentru a spune alte chestii, pe care altfel nu le puteai spune.
Citisem mult despre perioada respectivă care, cel puţin din punct de vedere literar, nu era prea bătătorită. Nu apăruseră decît trei romane despre primul război: Pădurea spînzuraţilor (1922), Întunecare (Cezar Petrescu, 1927-1928) şi Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război (1930). Or mai fi fost şi altele, dar atunci pe astea le aveam în cap. Citisem, bineînţeles, şi mult mai celebrele Nimic nou pe frontul de vest (Remarque, 1929) şi Adio, arme (1929). Din cei cinci autori ai cărţilor de mai sus, doar doi nu participaseră la război: Rebreanu şi Cezar Petrescu. Nu mă deranja să fiu al treilea.