Mioara, viitoarea mea soacră, mama Cristinei, m-a lămurit, în mare, ce era cu scrisorile din pivniţa lor. Le primise, în decursul anilor, Petre Sergescu. Acesta se născuse în 1893, la Turnu Severin, făcuse şcoala primară şi liceul în oraşul natal, apoi studiase matematica la Universitatea din Bucureşti. Prin anii ‘30 ajunsese deja profesor universitar, deputat în Parlamentul României şi, ceva mai tîrziu, membru corespondent al Academiei. Se căsătorise cu o poloneză, scriitoare de limbă franceză.
În 1946 a plecat definitiv din ţară şi s-a stabilit la Paris, unde a şi murit în 1954. Tatăl Mioarei, bunicul Cristinei, Corneliu Severineanu, se născuse tot la Turnu Severin şi era prieten cu Sergescu. Cînd acesta a plecat în Franţa, Severinenii s-au mutat în casa lui de pe Plevnei. Scrisorile erau în casă. Nimeni nu avea nevoie de ele, o nepoată a lui Sergescu, contactată de Mioara, a refuzat să le ia, şi atunci au fost mutate în pivniţă, unde se degradau lent. I-am spus Mioarei că am nevoie de ele ca să scriu un roman şi aceasta a spus că mi le oferă bucuroasă. Nu le-am luat pe toate, erau peste o mie, dar am ales cam o sută de bucăţi, trimise între 1897 şi 1920.
Cele mai interesante erau cele trimise lui Sergescu de către sora lui mai mică. El era student în Bucureşti şi sora lui, elevă de liceu în Turnu Severin, îi scria des, relatîndu-i cam toate noutăţile din oraş. Aşa am aflat, de exemplu, că pe la 1910 lumea bună a oraşului juca tenis. Sora lui Petre Sergescu a devenit Lucia Zărnescu, eroina principală a viitorului meu roman, care se chema Dies Irae, începutul unui imn religios medieval, care evocă ziua Judecăţii de Apoi.