Un mic roman care să aibă ca fundal primul război mondial mi se părea soluţia ideală pentru a păcăli autorităţile comuniste care, neavînd nici un motiv să se opună subiectului, mi-ar fi dat drumul pe cărarea atît de îngustă a scrisului. Eram liniştit şi mîndru de mine.
Partidul Comunist Român nu apăruse decît în 1921, aşa că nu trebuia să-mi bat capul cu el. Rămînea, totuşi, mişcarea social-democrată, dar asta nu mă deranja prea tare: toate democraţiile occidentale avuseseră parte de ea şi partidele socialiste şi social-democrate erau recunoscute în multe ţări. Aveau şi muncitorii nevoie de cineva care să le apere drepturile şi să-i trimită în grevă, atunci cînd patronii săreau peste cal. Ştiam că nu pot ocoli problema, dacă îmi doream să devin scriitor, mai ales că socialiştii europeni se opuseseră iniţial unui război mondial.
Auzisem vag de Internaţionala a II-a, dar, sincer vorbind, habar n-aveam cine erau şi ce făcuseră socialiştii români. La şcoală, în liceu, şi apoi la facultate, învăţasem în primul rînd despre PCR. Subiectul privind social-democraţia românească nu era interzis, dar era tratat oarecum în surdină, dintr-un motiv pe care aveam să-l aflu destul de repede. Pe vremea aia orice librărie mai serioasă avea un stand unde erau expuse cărţi şi broşuri care tratau subiectul, aşa că mi-am cumpărat foarte ieftin şi fără prea multă bătaie de cap mai multe broşuri cu istoricul socialismului românesc.
Aşa am aflat că în aprilie 1899, la al VI-lea Congres al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR), înfiinţat în 1893, o grupare importantă din conducerea partidului a hotărît fuzionarea cu liberalii. În istorie această mişcare va rămîne cu denumirea de „trădare a generoşilor“. O „trădare“ care le stătea în gît istoricilor comunişti.