O mulţime de scriitori importanţi, care îşi mînjiseră numele în perioada realismului socialist, profitaseră de „deschiderea“ provocată de schimbarea conducătorului, adică a secretarului general al Partidului (Muncitoresc Român), şi se clătiseră de zoaiele în care se bălăciseră mai mult de un deceniu. Zaharia Stancu, după neverosimila şi chiar abominabila carte numită Desculţ, dar şi după interminabila scriere Rădăcinile sînt amare, revenea la literatură cu Ce mult te-am iubit (1968), după ce făcuse o bună mişcare în 1962 cu romanul Jocul cu moartea. În termeni vulgari se poate spune că „se scosese“.
S-au „scos“ şi alţii. Marin Preda a publicat în 1968 Intrusul, un roman în care demonstra (cam tezist) că „umanismul socialist“ e o ficţiune sau, poate mai bine zis, că „socialismul cu faţă umană“ nu poposise (şi nu va poposi niciodată) pe meleagurile patriei noastre. În acelaşi timp, nesigur că lucrurile nu vor face cale întoarsă, îşi reedita de zor scrierile hotărît realist-socialiste, Desfăşurarea în 1966, Risipitorii (1965, 1969), consolidîndu-şi poziţia de scriitor fidel dorinţelor Partidului. Nu altfel proceda Eugen Barbu, rivalul lui Preda în a cuceri dragostea deloc sigură a Partidului. Şi-a reeditat de două ori Şoseaua Nordului, în 1965 şi 1967, pentru ca apoi să dea lovitura cu Princepele, în 1969. După cum se vede, nimeni nu era sigur de nimic, iar „Tezele din iulie“ au arătat clar că secretarul general al Partidului doreşte să schimbe calimera. Asta era situaţia cînd, proaspăt întors de la armată, am renunţat la Facultatea de Chimie pentru a încerca să devin scriitor. Şansele să se întîmple aşa ceva se apropiau vertiginos de zero.