Pînă la urmă am avut şi un pic de noroc cu romanul pe care îmi doream să-l scriu, un roman care să nu trezească nici o suspiciune autorităţilor comuniste, dar care să nu mă facă în nici un fel de rîs. După cum am mai spus, nu era un lucru greu de realizat, dar mă împotmolisem cu locul în care avea să se desfăşoare acţiunea. Îl puteam plasa la Bucureşti, dar ceva îmi spunea că ar fi mult mai bine dacă s-ar desfăşura în provincie.
Nu ştiu să explic de ce credeam asta. Numai că despre provincia românească la 1915 nu ştiam nimic şi nici nu vedeam vreo posibilitate să mă documentez. Dar a intervenit norocul. Era iarnă şi eram în vizită la Cristina, iubita şi viitoarea mea soţie. Locuia pe Plevnei, la numărul 56 (casa există şi astăzi), într-o căsoaie de pe la începutul secolului, poate chiar mai veche. Se încălzeau cu lemne şi, ca să-l scutesc pe viitorul meu socru, Cristea, de-o sarcină care-l enerva, m-am oferit să aduc eu lemne din pivniţă. Condus de Cristina, am ajuns în pivniţă şi acolo, în afară de lemne şi cărbuni, am văzut un tîrn, adică un coş mare de nuiele, plin ochi cu scrisori şi cărţi poştale. „Ale cui sînt astea?“, am întrebat-o pe Cristina şi ea mi-a zis că sînt ale fostului chiriaş, un anume Sergescu. „Pot să iau cîteva?“ „Poţi să le iei pe toate, din partea mea, sînt aici de cînd mă ştiu şi nimeni n-a părut pînă acum interesat de ele.“ Am luat o carte poştală şi m-am uitat pe ea. Era datată 1912 şi era adresată unui anume Petre Sergescu. Venise de la Turnu Severin la Bucureşti şi era semnată de o femeie. „Ştii cumva cine este acest Petre Sergescu?“, am întrebat-o pe Cristina. „Hai să luăm nişte lemne şi sus îţi spun tot ce ştiu, dar mai multe ştie Mioara“, a zis. Mioara era mama ei, viitoarea mea soacră.