Nu aveam nici un motiv să-l suspectez pe bărbatul din faţa mea de impostură: era, în definitiv, urmaşul unor împăraţi bizantini, făcuse cinci ani de puşcărie politică, debutase strălucit la 51 de ani, în 1970, şi era redactor la Editura Cartea Românească. Aşa că în vara aia a anului 1972, pe la începutul lui iulie, mă prezentasem în faţa lui, recomandat de Sache Botez ca un tînăr promiţător în ale prozei. Era o căldură grozavă şi eu, ca un nătărău, mă îmbrăcasem cu singurele haine mai acătării pe care le aveam, dar care erau haine groase, tocmai bune pentru un sfîrşit de octombrie.
El, ca un adevărat boier, mă primise îmbrăcat lejer, într-un tricou cu mîneci scurte, un T-shirt cum i se zice azi, pantaloni scurţi şi în picioarele goale, cu care lipăia graţios pe duşumeaua proaspăt spălată. Mă simţeam ca un căcat din cauza hainelor prea groase şi el se uita amuzat la mine şi mult prea repede lămurit asupra mea: un amărît care vrea să ajungă scriitor fără să ştie franceza. M-a bătut la cap cu chestia asta, cu ştiutul francezei, aşa că, numai de-al dracului, am zis că ştiu rusă şi engleză, două limbi din care au ieşit mari scriitori. A dat a lehamite din mînă, dar nu m-a contrazis.
Pe urmă s-a scuzat şi a dispărut scurtă vreme. S-a întors cu două pahare cu ness rece amestecat cu îngheţată. M-a întrebat dacă fumez şi, zicîndu-i că da, mi-a adus o scrumieră şi m-a poftit să fumez. Eram într-o cameră aproape nemobilată, fără covoare, şi prin ferestre intra o lumină albă şi fierbinte sub care năduşeam abundent. Mi-am aprins o ţigară „Virginia“ roşie şi el şi-a preparat o pipă.