Am plecat de la conu’ Alecu Paleologu destul de fericit. Mă încurajase în nebunia mea de a scrie cărţi şi – nu era tocmai de colea – părea dispus să mă sprijine să public. Era un început de iulie fierbinte şi, fiindcă eram îmbrăcat cam anapoda, adică în haine nu de vară, ci de toamnă tîrzie, transpiram binedispus sub ele şi ţopăiam la gîndul viitorului fericit care mă aştepta: aveam să devin scriitor, publicat de un mare domn, un urmaş al împăraţilor bizantini, el însuşi un nedreptăţit al regimului, care debutase tîrziu, la patruzeci şi nouă de ani.
Eu de-abia împlinisem douăzeci şi cinci, nu mă aşteptau, ca pe el în tinereţe, clandestinitatea şi apoi puşcăria politică. Habar n-aveam în după-amiaza aceea că timp de aproape opt ani nu voi publica nimic, în primul rînd datorită lui. Faptul că nu era (aveam să aflu asta cu vremea) urmaşul împăraţilor bizantini, ci al unui grecotei din Fanar, care se împopoţonase cu numele respectiv, n-avea pînă la urmă nici o importanţă. Ciocoi nou, conu’ Alecu avea însă o mare hibă: era leneş, nu ca leneşul lui Creangă, dar leneş bine. Hotărît să folosească puţinul timp pe care îl mai avea la dispoziţie, nu pierzîndu-l cu toţi autorii care-l băteau la cap în calitate de redactor. Nişte gunoaie, ăştia, autorii, vreau să zic. Timpul pe care Dumnezeu, în marea lui bunătate, i-l mai hărăzise pe acest pămînt, ştia bine asta, trebuia folosit cu mare grijă. În nici un caz irosindu-l ca să-i citească pe neisprăviţii care visau, ca şi mine, să ajungă scriitori. Eram, cum spuneam, la începutul lui iulie 1972, afară era nespus de cald şi, în aerul ăla fierbinte şi uscat, eu ţopăiam fericit pe strada Armenească.