După cum ziceam, prima povestire din Manualul întîmplărilor am scris-o pe la începutul lui ’76, iar cartea am terminat-o în ’77. În momentul acela, în ’77, aveam două cărți gata, Ziua mîniei și Manualul. De departe, Manualul era mai bun decît Ziua mîniei și aș fi putut debuta cu el. Nu am făcut-o dintr-un calcul simplu: era o carte prea bună pentru debut. Riscam, așa cum i se întîmplă de cele mai multe ori debutantului, să nu mi se acorde nici o atenție. Nu mă cunoștea nimeni, nu veneam din cenaclurile Facultății de Litere, care au fost pepiniera Generației ’80, așa că riscul era prea mare.
Debutînd cu Manualul, eram aproape sigur că arunc de bunăvoie cartea la gunoi. Am calculat bine. Cartea a apărut în 1984, la șapte ani după ce o terminasem, și toată lumea a considerat-o cea mai bună carte a mea, o încununare a tot ce publicasem pînă atunci. A luat Premiul Uniunii Scriitorilor concurînd cu romane-mamut semnate de Buzura și Breban. Această carte de numai 91 de pagini a fost o carte norocoasă, bașca că din ea au ieșit toate celelalte romane ale mele. O să mai revin asupra ei fiindcă, datorită acestei cărți, Mircea Ciobanu și Nichita m-au considerat, după ce le-am citit-o în manuscris, un mare scriitor. Ar trebui să adaug că am avut și ghinion: Nicolae Manolescu, luîndu-se după anul de apariție, o consideră în a sa Istorie o prelungire neesențială a romanelor apărute înaintea ei. De data asta, Manolescu n-are nici o vină. Rămăsesem cu firul poveștii în 1977, cred. După cutremurul din 4 martie, probabil prin mai, m-am dus din nou la Editura Cartea Românească să-l întreb pe Paleologu ce mai face cu romanul Ana, stăpîna măgarului, roman pe care se chinuia de vreo cinci ani să-l publice și nu reușea. Am aflat că Conu’ Alecu se pensionase fără să reușească să publice cartea vieții lui ca editor.