Mai zguduitoare decît moartea în sine mi s-a părut ieşirea din scenă a învingătorului de profesie Vaclav Havel, pipăind cu bastonul ultimii metri ai existenţei sale într-un soi de dans aproape bacovian.
Sfărîmătorul de lanţuri din marele circ comunist, ce nu s-a sfiit să mitralieze cu maşina de scris diviziile de tancuri ale Armatei Roşii, a plecat din această lume aureolat de blîndeţe, purtat de mînă ca un copil bătrîn de marele profesor de dans tibetan Dalai Lama.
Papă neîncoronat al anticomunismului „de hîrtie“, Havel s-a bucurat după voaiajul prin infernul marxist-leninist de toate onorurile planetei, spre deosebire de liota monahilor borşiţi şi suferinzi ai aceleiaşi secte, ce nu şi-au mai găsit rostul şi echilibrul după prăbuşirea Cortinei de Fier.
La un seminar din anii ’90 de la Praga, unde era adunată toată flora şi fauna disidenţei estice, noul preşedinte al Cehoslovaciei, însoţit de cîţiva paji oficiali, a trecut ca un naturalist distrat şi miop printre pacienţi, fluturînd o mînă înmănuşată, de principe european, spre surtucarii bulgari, polonezi, maghiari, ruşi, români, baltici şi tunguşi.
Nu peste mult timp va tăia ţara în două ca un chirurg prestidigitator, fără vărsare de sînge, minune ce nu se va mai repeta în Balcani şi în Răsărit, unde măcelarii au aplicat metoda cu toporul.
Cînd Germania s-a speriat de mîncătorii de lebede din Carpaţi, ecologistul Havel a acceptat rolul de paznic al graniţelor nemţeşti, introducînd viza cehă obligatorie pentru foştii săi fraţi de suferinţă din Estul sălbatic.
Organul disidenţei se ofilise în politician.
Am vrut atunci să-i trimit o scrisoare de protest, dar nevrednicul din mine a comis pînă la urmă o poezie uşor înveninată, pe care o republic astăzi întru iertare: a mea, încă pe lumea aceasta, a Sa, într-o lume mai bună.
Havel, fii bun şi retrage-te la mănăstire.
Nu mă pot obişnui cu ideea
că vulturul e angajatul Salubrităţii.
Revoluţiile şi-au mîncat copiii,
disidenţii şomează,
protestatarii stau spăsiţi
la coada chitului McDonald’s,
numai tu, din catifeaua aceea
istorică,
ţi-ai tras cîteva costume
pe cinste
pentru care te invidiez.
Te invidiez că la Praga
marijuana-i mai ieftină decît
pîinea
şi adolescenţii pe poduri
ling timbrele impregnate cu krak.
Te invidiez că eşti uns
din trei în trei zile
doctor honoris causa;
şi maică-mea spera s-ajung
doctor în litere s-o vindec de plămîni
– n-am ajuns.
Te invidiez că ţi-ai luat înapoi prăvăliile;
Ezra Pound visa şi el o mică
tutungerie
– n-a avut parte.
Cînd anafura mucegăieşte
trebuie îngropată cît mai adînc
să n-o scurme şobolanii
sau cîinii,
deşi, la inflaţia asta de îngeri,
ce mai contează un şobolan cu aripi
sau un cîine în zbor?
Pe la noi însă e ceva în plus
care mă nelinişteşte.
Maşinile-s în continuare
de cinci ori mai grele decît ar fi normal
şi-abia se duc pe ele însele.
Vacile mor de inaniţie
la trei sute de metri de gară
unde grîul uitat pe-o linie moartă
scoate prin acoperişul
vagoanelor
limba lui verde la călători.
Gîfîie şi noua societate,
gîfîie cu spinarea îndoită
sub nemuritorii funcţionari.
Paznicii nu-s prea bine păziţi
şi fură în continuare de sting.
Săracului, norocos cum îl ştim,
îi cade în continuare pîinea-n căcat,
i se scoală la liturghie, în timpul slujbei,
şi are parte de pompieri pe casă
în noaptea nunţii.
Ce să înţeleg cînd comuniştii
s-au pitulat în biserică
şi-ntr-un acces de filantropie burgheză
sînt gata să mă angajeze
să le rescriu cît mai artistic
teoriile şi legile Capitalului?
Ce să înţeleg cînd barbarii
nu mai pot ajunge la porţile Romei
din pricină că-s opriţi la graniţa cehă?
Ce să înţeleg? Că îngeru-i mai citeţ decît Marx?
Sigur că-mi vine să strig,
precum nebunul din Luvru:
„Daţi-mi un cuţit să-mi tai
şoriciul de Crăciun
din Bruegel cel Bătrîn,
din Velasquez sau din Goya,
daţi-mi pe mînă o ţară
şi veţi bea în curînd
ceaiul poliţist
profeţit de Mandelştam…“
O, cititor făţarnic, tu, semenul meu, frate,
nu te acri,
nu te acri,
nu te acri şi fii atent cînd
traversezi strada
să nu te calce maşina Salvării.