România este țara în care președintele are două nume: unul trecut în buletin și în acte, celălalt dat de popor. Al doilea rezistă mai mult.
Nicolae Ceaușescu, primul nostru președinte, a fost mai întâi Tovarășu’. Simplu, destul de oficial, popular, utilizat fără teamă. Când spuneai Tovarășu’, nu mai trebuia să adaugi nimic. Pe măsură ce ne adânceam în Epoca de Aur și viața oamenilor devenea tot mai grea, i se zicea Ceașcă, destul de elegant, Cârmaciu’, ironic, Marele Cârmaci, și mai ironic. Iar când lumea deja plesnea de foame și de frig devenise Piticu’, Cizmaru’. O perioadă i s-a spus și Tiranu’, dar nu s-a bucurat prea mult de această poreclă în timpul vieții, deoarece în decembrie 1989 a mai primit una: Împușcatu’.
A urmat Ion Iliescu. A fost din prima Ilici, mai mult un alint rusificat. I se mai spunea Kermit, broscoiul simpatic, cu zâmbet larg, din The Muppets. Ulterior, acea expresie facială a dat denumirea populară unui model de Dacie: Zâmbetul lui Iliescu. Iar când omul începea să devină etern, lumea plictisindu-se de el președinte, a fost botezat Tătucu’, Tătuca, apoi Bunicuța. Și Nea Nelu i s-a spus mult, denumire care l-a însoțit până la groapă.
Emil Constantinescu ne-a condus cel mai puțin, doar patru ani. Din acest motiv, nici porecle multe n-a acumulat. Poporul l-a botezat simplu: Țapu’. Nu îmi amintesc altă titulatură neoficială, dar poate completați voi în comentarii.
Traian Băsescu stă foarte bine la capitolul porecle. A venit din prima la Cotroceni ca Marinaru’, Căpitanu’ sau Comandantu’. În foarte scurt timp a devenit Chioru’, cu varianta Șpanchiu’. Chelu’ sau Base îi spuneai doar dacă îți era cumva simpatic. Și Bețivu’ am auzit destul de des în discuțiile despre el. Prin unele regiuni ale țării se utilizau și termenii Rachieru’ sau Spirtiera. Datorită activității informative în slujba organelor statului comunist i s-a mai spus și Petrov.
Chiar dacă a fost o prezență discretă la conducerea țării, Iohannis a obținut un palmares bogat de porecle. A început ca Neamțu’. Era de bine. Parcă și Blondu’ i se mai spunea, dar mai firav. Nu le-a purtat mult, devenind destul de rapid Ficusu’, Dulapu’, Mutu’ sau Marele Mut. Mi-a plăcut și cea pusă de CTP, Iohănilă, deși nu s-a impus prea mult în popor.
La Nicușor Dan observăm o alterare a folclorului, nivelul poreclelor primite de el, după nici un an de mandat, fiind foarte scăzut. El reflectă nu doar calitățile lui, ci și calitățile cetățenilor. Mucușor și Mucea s-au impus până acum, dar am auzit și Autistu’, Handicapatu’. Mai are încă patru ani de mandat, săracul.
Bonus, pentru că sunt în țară numeroși oameni care cred că el este adevăratul președinte, vom trece în revistă și titulaturile neoficiale care îl ornează pe domnul Călin Georgescu: Guru, Messia, Messia de la Izvorani, Oracolu’, Piticu’, Voievodu’. Și lista rămâne deschisă.