Pe 31 decembrie 1956 și 1 ianuarie 1957, Televiziunea Română a emis oficial pentru prima dată, din studiourile din strada Molière, care nu erau încă gata. După un reportaj de Alexandru Stark, „O noapte furtunoasă“, și mesajul de Anul Nou al lui Petru Groza, președintele Marii Adunări Naționale în acel moment, programul TVR a încetat pentru două luni, până se finaliza amenajarea studiourilor. Aparatura TVR era importată integral din URSS, ca și cele câteva sute de televizoare pe care se putea urmări programul televiziunii, televizoare amplasate strategic în casele șefilor de partid și de stat.
Fiind o instituție lansată
în plină dictatură comunistă, nimeni nu aștepta de la TVR minuni jurnalistice, fapte de eroism, verticalitate, reflectarea adevărului. Și cum nimeni nu aștepta așa ceva, nici n-a obținut nimeni. Timp de 33 de ani, TVR nu a fost altceva decât o unealtă a propagandei PCR și, pe măsură ce a trecut timpul, cea mai importantă platformă pentru propagarea cultului personalității dezvoltat sub domnia lui Nicolae Ceaușescu.
În decembrie 1989, TVR a fost una dintre principalele ținte ale oamenilor ieșiți în stradă și ale celor rămași prin birouri. De-abia în zilele acelea a înțeles și populația României care este cu adevărat puterea presei, atunci când aceasta este exercitată aproape neîngrădit și liber. De altfel, o scurtă perioadă de vreme televiziune de stat din România a purtat numele de TVR-L, Televiziunea Română Liberă.
Dar libertatea nu a durat mult. Nici n-avea cum. Slugărnicia, obediența față de decidenții politici și multe alte boli cronice rodeau din interior organismul TVR. În pereții instituției, deși aceasta se mutase din sediul istoric din Molière, rămăseseră din post-stalinism obiceiuri prea puternice pentru a fi abandonate peste noapte.
Primul director al TVR post-comunism, numit pe 28 decembrie 1989, a fost Aurel Dragoș Munteanu, care a ocupat funcția doar până pe 9 februarie 1990. Un mandat scurt, irelevant, căci, de fapt, tranziția TVR către democrație era gestionată tot de vechii angajați, care fuseseră devotați partidului, iar acum tocmai se devotau FSN-ului.
Primul director plin al TVR
de după căderea lui Ceaușescu a fost Răzvan Theodorescu, numit prin decret prezidențial de către Ion Iliescu, pe 9 februarie 1990. Chiar dacă nu el lua neapărat deciziile murdare, Răzvan Theodorescu a fost cel care închidea ochii la aceste decizii și la măgăriile departamentului de știri. Sub conducerea lui, TVR a refuzat să trimită o echipă de filmare la primele mitinguri de amploare împotriva noii Puteri, pretextând că este ceață în Piața Victoriei și carele TVR nu pot filma. Sub conducerea lui Răzvan Theodorescu, manifestația din Piața Universității a fost prezentată pe post drept o înhăitare a unor derbedei care deranjează circulația și spun prostii la adresa domnului nostru, Ion Iliescu. Sub conducerea lui Theodorescu, o prezentatoare a știrilor, Felicia Meleșcanu, își permitea să numească PNL și PNȚ, live, în timpul programului informativ, „partide isterice“. Bună glumă, apreciată de PNL, care în 2002 a numit-o pe Felicia Meleșcanu ca reprezentant al său în CA al TVR.
TVR a trecut prin momente grele pe 13 iunie 1990, când a fost atacată de câteva zeci de exaltați și, în mod inexplicabil, a fost lipsită de paza militară asigurată de către parașutiști. Imaginile cu câțiva angajați învinețiți au umplut ecranele televiziunii, în schimb, imaginile cu sinistrele corecții aplicate de mineri bucureștenilor în 14 și 15 iunie au apărut la TVR de-abia în 1996, la final de an.
Răzvan Theodorescu a plecat de la șefia TVR în 1992. Lui i-au urmat, numiți de PDSR sau de Guvern, Paul Everac și Dumitru Titus Popa.
Pe 16 decembrie, după victoria CDR,
șef al TVR a fost numit regizorul Stere Gulea. Ca să-și manifeste pe deplin slugărnicia, angajații TVR au programat în regim de urgență un film al noului lor șef, Vulpe-vânător. Cu totul altceva decât odele pentru Iliescu și partidul său de până atunci.
În aceeași tradiție post-1990 a politizării instituției, cu sau fără voia lui Stere Gulea, șef la departamentul emisiunilor informative a devenit Alina Mungiu-Pippidi. Într-o scenetă grotescă, din fericire nefilmată, s-a procedat la desființarea simbolică a telefonului roșu care lega cabinetul șefului știrilor din TVR de Președinție și Guvern. Nici nu mai era nevoie de un telefon roșu, câtă vreme tocmai apăruse telefonia mobilă accesibilă prin tehnologia GSM.
Lui Stere Gulea i-a urmat Cristian Hadji-Culea,
după care au venit Valentin Nicolau, Tudor Giurgiu, Alexandru Sassu, Alexandru Lăzescu, Claudiu Săftoiu, Stelian Tănase, Irina Radu și Doina Gradea.
Fiecare dintre aceștia a avut partizanatele sale politice, mai mult sau mai puțin evidente, dar a contat și va conta mereu slugărnicia celor din subordine.
Dincolo de modul fățiș de favorizare a unei tabere politice sau a alteia, în funcție de perioadă, TVR a mai avut o problemă.
Atâta vreme cât a fost singura televiziune cu răspândire națională și public captiv, TVR-ului i-a mers foarte bine. În plus, instituția a fost mai mereu triplu finanțată. Încasa bani din taxa radio-TV, încasa bani din publicitate și mai încasa și subvenții de la Guvern pentru diverse servicii de retransmisie oferite de instituții ale statului.
Apariția PRO TV în 1995, prima concurență serioasă, a însemnat începutul sfârșitului pentru TVR. A fost un sfârșit lent, presărat de ilegalități și trădări interne. Cu complicitatea angajaților instituției, televiziunile private au câștigat licitațiile pentru marile competiții sportive, oferind cu doar puțin mai mult decât TVR. După care șefii departamentului sport fugeau la privat, așa, absolut întâmplător.
Totuși, TVR n-a dus-o prost financiar până la apariția lui Tudor Giurgiu în peisaj. La plecarea de la șefia TVR, Valentin Nicolau lăsase televiziunea pe plus și cu câteva milioane bune de euro în conturi, bani rezervați consolidării și renovării turnului TVR. După mandatul lui Tudor Giurgiu, care a externalizat tot ce se putea externaliza, ținând de pomană miile de angajați în timp ce emisiunile erau realizate cu sculele TVR de producători independenți, TVR a început epoca nesfârșită a pierderilor.
În momentul de față,
TVR este finanțată în principal de la buget, taxa radio-TV fiind desființată ca urmare a demersurilor lui Liviu Dragnea. Acest lucru pune și mai mult TVR în slujba guvernanților, iară nu în cea a cetățenilor, așa cum ar trebui să fie o televiziune publică.
Dar TVR nu mai este de multă vreme televiziune publică, dacă a fost vreodată. TVR încearcă un amestec de comercial prost cu artă neînțeleasă, de pupincurism cu nepotism. Episodul din noaptea de Revelion, care i-a scandalizat atât de mult pe unii, nu este decât o mostră a decăderii acestei instituții. Dar cine a fost scandalizat de nivelul producției nu a mai urmărit TVR în ultimul deceniu și jumătate.
Nu știm dacă prostul-gust este sancționabil conform legii de funcțioanre a TVR, însă luarea în derâdere a președintelui n-ar trebui să fie și nici nu este. A cere schimbarea conducerii TVR din cauza calității artistice îndoielnice a programului de Revelion și a anunța eliminarea pesediștilor din TVR nu este neapărat prima prioritate a țării. Plus că cei numiți azi pesediști sunt peneliștii și useriștii încă descoperiți, oricând dispuși să-și ofere serviciile noii Puteri, în bunul spirit al instituției. A o îndepărta pe Doina Gradea pentru a o înlocui cu Mădălina Pușcalău-Dobrovolschi și Oana Stănciulescu, asta da viziune, eficientizare și democratizare a TVR.
