Domnul Popescu intră în casă pe furiș, își dădu jos costumul de Moș Crăciun, își puse pijamaua cu reni și, după ce-și perie superficial dinții, se băgă în pat lângă soția lui, doamna Georgeta. Spera să mai prindă măcar patru ore de somn până a doua zi dimineața. E greu să duci o viață dublă. Uneori aproape imposibil. Nimeni nu trebuie să se prindă că el, Marius Popescu, un anost agent de vânzări din Pipera, este de fapt cel mai darnic și mai bun moș din lume, la egalitate cu George Soros.
Dar ce te faci când te angajezi într-un loc nou chiar în luna decembrie? Dacă oamenii care te văd pentru prima oară își dau seama că ai aceeași roșeață în obraji ca personajul din reclamele Coca-Cola? Dacă vreun coleg spune o glumă super-amuzantă și tu râzi cu „Ho-ho-ho!“, dând de gol un secret pe care-l ții cu sfințenie de două mii de ani?
Dimineața îl găsi pe domnul Popescu treaz, făcându-și probleme. „E cam frig afară. Să vezi că nu pornește mașina și toată lumea o să mă-ntrebe de ce-am venit într-o sanie trasă de reni.“
Urma o zi lungă. Era prima zi de muncă a domnului Popescu la noul lui job. O întreagă sală de ședințe îl aștepta ca să-i ureze bun-venit. Corneliu, șeful de la vânzări, trecu repede peste prezentări și ținu să facă un anunț:
– Anul ăsta, ca de obicei, o să avem Secret Santa.
Angajații își dădeau ochii peste cap sau chiuiau de bucurie sau își verificau plictisiți telefonul. Numai Marius Popescu se făcu mic într-un colț și se uita paranoic în stânga și-n dreapta.
– Așteptam mai mult entuziasm de la voi, spuse Corneliu.
– E un obicei super-nașpa, strigă din fundul sălii Remus de la IT.
– Ba nu, Remus. De ce vorbești urât despre Secret Santa? Așa vrei să-l primim pe Marius, noul nostru coleg?
– Ce? Eu n-am legătură cu Moș Crăciun! ținu să clarifice Marius.
– Vezi, Remus? Vezi ce-ai făcut? Uite ce defensiv e din cauza ta. Aici e vorba despre altceva.
– Despre ce e vorba? întrebă Gina, tot de la IT, care era capul răutăților în firmă, ea și cu Remus.
– Despre daruri și prietenie. Și despre cum fiecare dintre noi poate să fie Moș Crăciun.
– Dar nu e adevărat, ținu iar să clarifice Marius.
– Poftim?
– Nu e adevărat că fiecare dintre noi poate să fie Moș Crăciun. Adică eu nu sunt Moș Crăciun. Moș Crăciun trăiește în Laponia, departe de-aici. L-am văzut cu ochii mei, chiar am fost la un moment dat în aceeași cameră cu el, ceea ce înseamnă că suntem persoane diferite și că n-am cum să fiu eu Moș Crăciun.
– Stai, ce?
– Nimic. Ziceam doar că Moș Crăciun nu e unul dintre noi.
– Era doar o metaforă.
– OK, dar aș vrea să se consemneze că Moș Crăciun nu e unul dintre noi. Repet, Moș Crăciun nu e unul dintre noi. Cel puțin eu nu sunt Moș Crăciun. De fapt, știți ce? O să-i scriu chiar acum o scrisoare lui Moș Crăciun. „Dragă Moșule…“ Vedeți? Dacă aș fi eu Moș Crăciun, nu m-aș apuca să-i scriu o scrisoare, că doar nu-s nebun să-mi trimit singur scrisori.
– Marius, acum suntem într-o ședință. Lasă scrisorile!
– OK, OK. Dar ați văzut că am început să-i scriu lui Moș Crăciun, da? Apropo, aveți adresa lui? Eu habar n-am unde stă, deci clar nu sunt Moș Crăciun, pentru că ar trebui să știu unde stau, nu?
– Marius, te porți ciudat.
– De ce? Ar fi ciudat dacă aș merge într-o sanie zburătoare trasă de reni, dar azi am venit la birou cu Golful, ceea ce e super-normal, nu?
– Marius, vrei să ne spui ceva?
Marius avu o scurtă ezitare, apoi izbucni în hohote de plâns.
– Da!
– Spune atunci.
– Eu sunt, recunosc.
– …
– Eu sunt Moș Crăciun, m-ați prins.
– Stai că nu înțeleg.
– Nu pot să mă apăr la nesfârșit de acuzele voastre. Sunteți ca niște hiene flămânde. Da, eu sunt Moșul. Dar sper să se consemneze că am suportat o tortură psihologică teribilă. Nu am mărturisit de bunăvoie. Nu vreau să se supere pe mine șeful că am trădat.