Înainte de a scrie această carte despre Nabokov și soția lui, Vera, Aurora Liiceanu i-a dat ocol de multe ori romancierului, încercînd să-l înțeleagă. Cînd îți place foarte mult cum scrie cineva, încerci să te apropii și de omul din spatele cuvintelor, fiindcă ajungi, inevitabil, la întrebarea cum e sau cum era ceea ce numim autorul.
De la Freud încoace, psihologii care au treabă și cu cazuri, pe care încearcă să le elucideze practic, simt nevoia să așeze și răposați celebri pe canapelele investigațiilor lor. Freud a psihanalizat sclipitor teribila statuie a lui Moise dăltuită de Michelangelo. Nu i-a scăpat nici Dostoievski. De ce-a făcut asta? Poate și din dorința naivă sau mai degrabă din trufia de a dovedi că poate readuce și morții la viață, pentru a le cerceta resorturile interioare. Dar, probabil, mai ales la tînărul Freud, și ca să-și facă reclamă, încît cabinetul său să fie vizitat profitabil de persoane cu dare de mînă.
Mă îndoiesc că Aurora Liiceanu vrea să-și cîștige noi pacienți. Cu atît mai mult cu cît, din cîte știu, la multe dintre consultațiile pe care le oferă ea nu percepe onorariu. Așa că și aceste cercetări ale ei despre psihologia unor personalități ale culturii universale care au dat în primire, dar care continuă să ne bîntuie, sînt făcute pro bono, nu ca să-și facă reclamă ca psihanalistă. Pe Aurora Liiceanu o încearcă de mulți ani dorința de a înțelege excepționalismul. Nu în termenii succesului, ci în partea strict personală prin care diverși oameni care și-au făcut meseria au devenit celebrități și cum i-a schimbat asta în timp, transformîndu-i treptat în prizonieri ai propriului lor succes.
Or, după ce a tot încercat să-l înțeleagă pe omul Nabokov, citind cam tot și despre viața autorului Lolitei, Aurora Liiceanu s-a gîndit să-l cerceteze pe Nabokov și din perspectiva relației sale cu Vera, credincioasa lui nevastă. Cu, adică, aceea care i-a fost și manager și care s-a ocupat de toate problemele lui de autor în relația sa cu publicul, cu editurile și cu presa, astfel încît Nabokov să-și poată vedea de scris fără să fie hărțuit de probleme curente.
Bărbat arătos și cuceritor fără efort, Nabokov a făcut victime printre femei încă din primii săi ani de exil, la Berlin, cînd trăgea mîța de coadă, dar era perceput de o parte a comunității rusești drept un autor tînăr de mare viitor. Pentru această perioadă a vieții lui Nabokov, Aurora Liiceanu a săpat pînă a făcut bătături, citind scrisori din arhiva Nabokov, de pe urma cărora își schimba părerea despre autorul la care ținea, dar își nuanța părerea despre personajul viitoarei sale cărți. Aceeași soartă a avut-o și Vera Nabokova, tînăra cu părul alb, pînă să devină personaj în această carte. Era o tipă interesată care se prinsese că Nabokov era calul cîștigător al pariului ei cu viața? Sau o tipă care i s-a devotat din amor lui Nabokov, renunțînd la propriul ei destin, deși ar fi putut fi un strălucit drum în viață?
Tînăra Vera, cu părul ei alb paradoxal și cuceritor, avea să aibă un destin formidabil ca femeia din umbra lui Nabokov, înțelegătoare cu aventurile lui și acceptîndu-i fără reproș minciunile și invențiile. Cel puțin așa reiese din cartea Aurorei Liiceanu în care Vera Nabokova e întoarsă pe toate fețele în paralel cu soțul ei, ca și cum amîndoi ar fi stat în același timp pe cîte o canapea din cabinetul său. Ca să nu mă mai iau în bețe cu autoarea despre talentul ei literar, pe care ea îl contestă, mă mărginesc să spun că fie studiu de caz psihologic, cum susține Aurora Liiceanu, fie roman nonficțional, cum cred eu, Tînăra cu părul alb e o carte splendidă.
Aurora Liiceanu, Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov, Editura Polirom, 2019.
