Îl chema Şapira şi-atît. Sau Schapira, cum îi scrie numele Groşan, cînd şi-aduce aminte de el. N-avea nici un merit literar, nu era nici măcar mason în adormire, totuşi autografele lui pe diverse acte ajunseseră de nepreţuit. Era responsabilul restaurantului Uniunii Scriitorilor, funcţie modestă ca formă, dar copleşitoare în conţinut. Se spunea că făcuse avere de pe urma acestei îndeletniciri.
Ştia tot ce se învîrtea pe la Uniune şi avea o memorie de temut. Le cunoştea slăbiciunile clasicilor în viaţă şi îi ochea de la distanţă pe consumatorii care n-aveau carnet de scriitor. Pe pripăşiţi şi pe scandalagii nu-i dădea afară el însuşi. Ţinea un paznic îmbrăcat în costum care se ocupa cu debarasarea lor din restaurant. Şapira (sau Schapira) a rezistat tuturor schimbărilor din conducerea Uniunii şi tuturor încercărilor de a-i răpi funcţia. Nu se bizuia pe recunoştinţa scriitorilor. Avea un singur argument, care se dovedise infailibil de-a lungul timpului şi-al vremilor. Şapira îl rostea visător, cu ochii pe jumătate închişi, ca şi cum ar fi recitat un haiku: „Dacă ziceţi să plec, nu mai stau. Dar trag şi faţa de masă după mine“.
Publicat în Cațavencii, nr 42, 24-30 octombrie 2012