Chiar dacă îi înveţi Corbul pe dinafară şi ţi-l tot spui sau îi reciteşti de nenumărate ori povestirile*, Poe se ţine, ironic, la distanţă de tine. Ca şi corbul lui, apropiat şi totuşi inaccesibil, te bîntuie cu umbra lui neliniştitoare, îţi răspunde, dar nu te lasă să-i dezlegi secretul ultim. Necunoscutul care pătrunde în castelul ferecat al prinţului Prospero, purtînd, parcă în batjocură, masca morţii roşii, e de neatins, dar cei care se reped să-l prindă sînt loviţi de efectele devastatoare ale prezenţei sale impalpabile, fiindcă el e Moartea Roşie însăşi. Poe împinge imaginaţia pînă în mijlocul nebuniei. Are voluptatea coşmarului şi orgoliul de a cerceta lumea imposibilă a visului cu uneltele raţiunii. Astfel că, mai totdeauna, personajele lui sînt şi nu sînt.
Ele există în zona aceea incertă dintre vis şi trezie, cînd încerci să retrăieşti lucid visul, iar visul îşi păstrează logica iraţională încă vie. De aceea dublul lui William Wilson există atît de intens pentru povestitorul care începe să se îndoiască de propria sa identitate. În timp ce omul obişnuit se desparte de vis de îndată ce se trezeşte, Poe continuă să-şi trăiască visul, coşmarul, şi după aceea, trecînd fără teamă pragul a ceea ce numim nebunie.
Asta nu-l aruncă însă în lumea derizorie a fantomelor, în care raţiunea îl obligă să nu creadă. Căci marea ciudăţenie a lui Poe e că pe cît se simte atras de viaţa din vis, pe atît de mare îi e orgoliul de ins a cărui raţiune funcţionează impecabil. La fel cum personajul său Auguste Dupin dezleagă cele mai încîlcite enigme punînd cap la cap lucruri care în aparenţă n-au nici o legătură, Poe pătrunde cu ochii minţii în cutia jucătorului mecanic de şah al lui Maelzel. Demonstraţia lui Poe s-a adeverit mai tîrziu, cînd s-a aflat că în cutie se afla un şahist care acţiona aşa-zisul automat. Altfel, în povestirile sale perfecte rămîne ceva nespus, care nu poate fi decît intuit, căci cum spune undeva Poe, cu o rece ironie, cuvintele sînt lucruri vagi.