Ca să-și scrie cărțile, Radu Aldulescu trăiește de mulți ani într-un provizorat precar, mai direct spus, într-o sărăcie care altuia i-ar tăia cheful de literatură sau l-ar face să se lamenteze la persoana întîi, supărat pe lume. Pe el viața de azi pe mîine îl îndîrjește și-l radicalizează.
Cine i-a citit cărțile a băgat de seamă că această îndîrjire se simte tot mai apăsat în romanele lui, de la primul, Sonata pentru acordeon, pînă la de curînd apărutul Istoria Regelui Gogoșar. Din cronicar al mahalalei amestecate și al lumii interlope, despre care scria șfichiuitor și fără iluzii, Aldulescu a devenit, de la Cronicile genocidului încoace, autorul exasperat, dar nu și resemnat, al unei istorii a lumii autohtone recente, căreia îi povestește, cu o crescîndă iritare, imposturile ordinare, compromisurile jegoase, ticăloșiile și crimele. Nu face asta păstrînd o distantă răceală față de personajele lui, ci cu verva satirică a unui Céline autohton. Cu marea deosebire că, în timp ce autorul Morții pe credit e un învins care s-a aflat, ca persoană fizică, de partea odioasă a baricadei, Aldulescu, tot ca persoană fizică, își dă seama că e învins din pricină că s-a aflat de partea ei bună și fiindcă, spre deosebire de adaptabilii lumii noi, nu și-a negociat talentul ca să scape de umbra sărăciei.
Singurătatea lui e a scriitorului care nu acceptă rolul de remorcat politic și care nu închide ochii față de nici una dintre părțile care-și dispută patria sub formă de ciolan. El e purtătorul de cuvînt al fraierilor de la Revoluție. Cei ce au ieșit în stradă fără gînd de chiverniseală, ci și-au riscat pielea atrași de flacăra albă a idealurilor, deasupra căreia a apărut grătarul cu fleicile și mititeii Puterii, pregătit de activiști și securiști încă de cînd Ceaușescu se mai bizuia pe ei.
Așa că, în timp ce procurorii ori n-au curaj, ori li se dă peste mîini, dacă vor să se atingă de grătarul noii Puteri, care și-a făcut încălzirea ritualic prin sacrificarea Ceaușeștilor, Radu Aldulescu păstrează fierbinte în romanele lui acest grătar despre care politicienii. precursori ai Cocoșatului, ne asigură că n-a existat.
În Istoria Regelui Gogoșar, Aldulescu scrie una dintre cele mai convingătoare și mai terifiante povești despre securistul român, fără mamă, fără tată, care, după 1989, vrea să devină – și ajunge – regele noilor structuri, într-o lume în care orice e posibil, dar numai pentru unii. În timp ce scrie, naratorul din romanul lui Aldulescu se întreabă – ca oricare cititor, dacă ar fi știut cu cine are de-a face – cum de s-a putut ridica pe culmi un ins ca Emanuel Victor Calomfirescu. Pentru asta, Emanuel trebuie ca mai întîi să se afle în Pepinieră, locul în care poți avea o șansă, iar apoi să-și găsească un protector care să creadă în viitorul lui.
Viitorul rege al structurilor nu e un erou care o ia de la zero pe cont propriu, ci un produs al sistemului, al cărui mare merit e dotarea cu o cantitate necesară de arivism și ticăloșie, pentru a face o carieră de succes. Drumul pe care-l străbate Emanuel, fostul copil de trupă la Securitate, mi se pare mai puțin convingător în partea de parabolă a romanului. Aici, tocmai calitățile verificate de prozator realist ale lui Aldulescu trag povestea dinspre așa-numita narațiune exemplară în, cum ar veni, meandrele concretului. Însă și în Istoria Regelui Gogoșar, ca și în Cronicile genocidului, romancierul te cucerește cu darul lui de a-și construi marea poveste din complicatul mozaic al unor povești mai mici pe care le stăpînește fără greșeală. Dar marele magnet al cărții este nepipăibila și extraordinara putere a oralității lui Aldulescu de a te ține lîngă el, ca să-l auzi cum povestește.
Radu Aldulescu, Istoria Regelui Gogoșar, Editura Cartea Românească, 2015.