Securitatea s-a întors acasă

Securitatea a mai încercat să distrugă PNL fix în urmă cu 24 de ani și aproape a reușit. Atunci, propunerea PNL ca Regele Mihai să candideze la președinția României a scos partidul în afara Parlamentului pentru o legislatură și doar revenirea alături de o dreaptă unită în CDR, înainte de 1996, a repus PNL pe linia de plutire. Ca și acum, în cazul candidaturii lui Marian Munteanu, ideea candidaturii Regelui nu a venit din interiorul PNL, ci de la un consultant extern. Dorel Șandor, fost consilier al lui Petre Roman și unul dintre numeroșii oameni care reformau sistemul din interior înainte de 1989, a fost cel care a reușit să-l convingă pe Radu Câmpeanu că Regele ar fi cel mai bun candidat. Iar asta putea duce PNL direct acolo unde a ajuns PNȚ-CD după 2000: la groapa cu partide.

Regele președinte a fost

o mișcare stupidă pentru un partid care avea de luptat cu alegători care încă mai erau speriați de venirea moșierilor puitori de botnițe. Dar liberalii au fost ușor de convins că e o idee bună după ce Bucureștiul se umpluse de oameni la vizita Regelui, de Paști. Probabil la fel de ușor de convins au fost, zilele astea, că Marian Munteanu e salvatorul partidului, arătându-li-se poze cu mulțimile strânse zi de zi în Piața Universității în aprilie-iunie 1990. Dacă printre pozele acelea s-au mai nimerit și unele în care Marian Munteanu vorbea de la balconul Universității, liberalii și-or fi zis că nici unul dintre ei n-a reușit să strângă atâția oameni la un miting, deci Munteanu e mai bun decât oricare dintre ei, iar Bucureștiul îi stă deja la picioare. Dar cum a ajuns Marian Munteanu în acel balcon, cine i-a fost aproape în acea perioadă, cine l-a împins în față atunci când era nevoie și cine a organizat, o bună perioadă de timp, Liga Studenților, în numele căreia vorbea MM?

La finalul deceniului IX al secolului trecut,

la bazinul de înot din complexul “23 August” este angajat un tânăr administrator. Politicos și ferm, acesta face turul instituțiilor sportive din zonă și se prezintă vecinilor. Pe lângă nume, tânărul povestește, cel puțin unora, de la bun început, că este locotenent de Securitate. De fapt a fost, dar în urma unei misiuni de supraviețuire în munți s-a accidentat grav și a fost reformat. Acum (la vremea aceea) nu este decât un civil oarecare, care-și caută un nou început în viață.

Civil-civil, dar tânărul este mereu bine informat, vehiculează știri la care nimeni nu are acces nici măcar ascultând Europa Liberă și o face fără nici o teamă. Este privit cu circumspecție, uneori este considerat provocator, dar el își vede mai departe de activitate.

Civil-civil, dar dacă vrea poate întrerupe o convorbire telefonică între două amice care s-au întins prea mult la vorbă, pentru că vrea să discute cu soțul uneia dintre ele. O face și, fără să se ascundă, relatează în rezumat conținutul unei ore de convorbire, fără a rata amănuntele importante. Reformat, cum ar veni.

Sfârșitul lui decembrie 1989

îl face pe tânărul (fost) locotenent să dea drumul unei noi serii de mărturisiri. De fapt, povestea cu misiunea de supraviețuire a fost o acoperire. El a făcut parte, în realitate, din aripa tânără și reformistă a Securității, care lucra la îndepărtarea lui Ceaușescu. Dar nu, ce s-a întâmplat în decembrie 1989 n-a fost mâna lor. Au fost oamenii rușilor, care s-au săturat de dictator. Nu intraserăm în 1990, iar el vorbea deja despre autocarele pline cu turiști din spațiul sovietic ce vizitaseră în număr mare România în zilele revoluției.

În ianuarie 1990, exact același tânăr, devenit, brusc, ziarist, îi conducea pe jurnaliștii străini prin centrele de ascultare ale Securității, arătându-le aparatura folosită pentru a intercepta convorbirile telefonice ale oricărui român ce stârnea interesul instituției.

În aceeași perioadă, tânărul

locotenent de Securitate devine foarte activ în proaspăt înființata Ligă a Studenților. E o prezență discretă la toate manifestările organizației, de obicei filmând tot ceea ce se întâmplă. Înființează repede și conduce publicația Ligii Studenților, se ocupă de organizare și de logistică, dirijând ușor lucrurile în direcția dorită de el. Atunci când Emil Constantinescu a dat aprobarea pentru deschiderea balconului din care să se vorbească Pieței, el era acolo, el a luat cheia și a descuiat ușa. Cât a durat Piața Universității, a fost mereu acolo, a filmat, a organizat și, mai ales, a condus discret, lăsându-l pe Marian Munteanu și pe amicii săi să creadă că ei sunt șefii. Sau poate nu credeau, poate știau.

A fost bătut în zilele mineriadei din 13-15 iunie.

Bătut rău, ca și Marian Munteanu. Nu era un om protejat de sistem, căci, conform spuselor sale, aripa reformistă a Securității, aia democrată și doritoare de libertate, fusese din nou învinsă, ca și în decembrie, de către oamenii rușilor. După convalescență, tânărul locotenent de Securitate reformist s-a apucat serios de presă. A fost primul care a scris, în România liberă, despre banii lui Dan Voiculescu. De fapt, despre banii Securității și ai lui Ceaușescu ajunși la Dan Voiculescu. N-a fost doar un articol, a fost o serie, susținută de documente la care avea acces. La un moment dat a dispărut din peisaj și din țară, plecând în Canada, ca să-și salveze viața. Abia când s-a simțit în siguranță s-a întors în România, fiind, însă, interesat foarte mult de soarta românilor de peste hotare. Așa a și înființat, în 1999, Fundația Națională pentru Românii de Pretutindeni. De atunci, preocuparea sa principală este relația cu diaspora. În perioada 2001-2003, a coordonat, în calitate de director general, Direcția Generală de Strategii și Programe în cadrul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni din Ministerul Informațiilor Publice. Între 2004 și 2005 a fost director al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni din Cancelaria Prim-Ministrului, iar în 2005 a fost director al Direcției de Strategii, Programe, Comunicare și Relații Publice din cadrul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni din Ministerul Afacerilor Externe. Fundația sa, în colaborare cu DRP, organizează din 2000 încoace Școala de Vară de la Izvorul Mureșului, unde vin an de an reprezentanți ai românilor din străinătate. În 2013, cu ocazia aceleiași Școli de Vară, ziarul Gândul nota declarația tânărului locotenent de Securitate care spunea că statul român finanțează acțiunile pentru românii din afara granițelor derulate de FNRP cu două milioane de euro anual.

Pe lângă FNRP,

tânărul locotenent de Securitate care l-a scos la înaintare pe Marian Munteanu mai coordonează o agenție de presă pentru diaspora, Romanian Global News, și Centrul Român de Studii și Strategii. Colaboratorii fundației, ai agenției și ai centrului au constituit o rețea informală foarte activă în diaspora cu ocazia tuturor alegerilor mai importante.

Pe tânărul locotenent de Securitate

din anii ’80 ai secolului trecut îl cheamă Eugen Tiberiu Popescu, iar din februarie 2016 este directorul Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni (IEH), care funcționează în subordinea Ministerului Afacerilor Externe și în coordonarea ministrului delegat pentru românii de pretutindeni, Dan Stoenescu.

Securitatea s-a întors acasă, să lucreze în interesul națiunii de pretutindeni. Și, de ce nu, în interesul națiunii bucureștene.