Zilele trecute am văzut prin oraș afișe cu noul turneu al lui Doru Octavian Dumitru. M-a tăiat așa, n-aș putea zice o nostalgie, dar o amintire. Ca atunci cînd găsești o bancnotă de 25 de lei cu Tudor Vladimirescu pe ea și nu-ți vine să crezi că nu numai că exista, dar, pe vremuri, avea și o valoare.
Mereu mi s-a părut ciudat tipul ăla. Cum spunea el bancuri adaptate și împănate cu fețe și onomatopee, ca și cum dacă bagi fețe și onomatopee într-un banc devine al tău. Ca săracii ăia din casele revendicate, care au impresia că, dacă au folosit chestia altcuiva 30 de ani și că și-au adus acolo câinele, casa e, tehnic, a lor. O relicvă a anilor ’90, cînd românul nu știa absolut nimic despre lumea din afara granițelor și orice traducere și adaptare a ceva internațional era văzută ca ceva original.
La fel cum eternul Hrușcă iese din bîrlogul lui nesfînt în perioada Crăciunului, să-și behăie lerul pentru cetățenii simpli și tradiționali, la fel și DOD își pune vara un sacou colorat, își trage privirea de elev care își uită cronic tema acasă și vine în țară să mai tragă puțin umorul național în jos. „Mușcat de Rîs” se cheamă noul lui turneu și afișul m-a făcut să mă cutremur.
Pe afiș e el, cu un zîmbet de parcă îl ameniță cineva că îi omoară familia dacă nu zîmbește. Un rictus adeseori întîlnit în clipurile ISIS în care se execută oameni. Mai jos însă se întîmplă lucruri ciudate. Între palmele DOD-ului se află încă un DOD, care privește pierdut, introspectiv, în altă direcție. Are o blană de rîs în cap. Animalul. Aici simbolistica mi-a provocat fiori pe șira spinării. Între palme mă așteptam să fie rîsul care l-a mușcat, nu alt DOD. El vrea să zică că a ucis rîsul și l-a făcut parte din el. A devenit, din mușcat, mușcător. Și se mușcă pe sine. Se infectează singur cu rîs. Un rîs pe care nu-l poate controla. Un rîs care-l amenință și îl lasă introspectiv.
Ați putea spune că poate interpretez prea multe. Poate mă duc prea adînc. Dar cum ar fi ca DOD să nu fie un păcălici antipatic care trage inteligența omenirii în jos cu mizeriile lui? Cum ar fi să fie doar o victimă? Să fie controlat de o compulsie pe care nu o poate stăpîni? Nevoia de a face alți oameni să rîdă îl mușcă și nesatisfacerea ei îi provoacă durere. În același timp, el nu are umor. Așa că se tratează cum s-ar trata orice om în situația asta. Traduce, adaptează. Bagă onomatopee și strîmbă din față pentru cei mai proști dintre pămînteni. Ca să îi facă să rîdă. Să își ia doza. Să astîmpere setea care-l bîntuie. El e un vid de umor. Mușcatul și mușcătorul. Ca șarpele Ouroboros, se devorează singur pentru eternitate, prevestind sfîrșitul lumii, al glumei și venirea Antihazului pe Pămînt.