Pe la începutul anilor ’90, cînd am învăţaţ să citesc cursiv, am găsit în cutia cu acte a maică-mii cîteva foi de caiet dictando, pe care erau scrise nişte nume de trupe, alături de nişte cuvinte fără sens în limba română. Cîţiva ani mai tîrziu am priceput că acele cuvinte fără sens erau titlurile melodiilor traduse în limba română exact ca la emisiunea O melodie pentru fiecare de la Radio România Actualităţi. Aşa am auzit pentru prima dată de formaţia BZN şi de celebrul lor hit, Ochi albaştri. Previzibil, joi, 6 decembrie, m-am dichisit prună şi, cu mama la braţ, am mers la Sala Palatului, la cel de-al şaselea concert BZN în România în 2012. Nu eram singura în această situaţie: fiice cu mame de mînă, cupluri la 50-60 de ani la braţetă, familii numeroase cu mame, bunici şi mătuşi, domni băţoşi, cu mustaţă, în pragul pensionării, cu amantele de 40 de ani de mînă, puştoaice de 16 ani la agăţat sunetişti şi copii de maximum 5 ani, pe care probabil îi păcăliseră părinţii că-i duc la un spectacol frumos de Sfîntul Nicolae.
Concertul celebrei trupe olandeze, care altminteri s-a destrămat o dată în 2007, a început cu un colind în engleză, pe la 20,40, în aplauzele frenetice ale publicului plictisit de atîta aşteptare. Nici n-au urcat bine pe scenă Jan Keizer şi Anny Schilder, c-au şi primit flori şi cadouri de la spectatori. Pe sexagenarul Jan Keizer l-am surprins trăgînd cu ochiul în sacoşă, exact ca un copil care tocmai şi-a primit cadoul de la Moş Crăciun. Exact cînd mă întrebam cît mai durează pînă o să se încalţe cu pufoşeniile primite de la fani, o aud pe mama exclamînd: „I-auzi, cîntă «Trecea Condorul»!“. Şi-ncepe „El condor pasa“, melodie făcută celebră de celebrul duo Simon & Garfunkel. Olandezii au ars-o şi pe colinde, au mai băgat şi nişte cover-uri franţuzeşti, au cîntat şi „Dance, dance“, după care au luat o pauză de vreo 20 de minute. Ceea ce, la vîrsta lor, precum şi-a spectatorilor, e normal. Ştie toată lumea că medicamentele pentru memorie se iau pînă în ora 22.
În cea de-a doua parte a concertului, Jan Keizer a apărut pe scenă deghizat în Elvis, spre marea bucurie a spectatorilor, care după cum aplaudau, păreau mai degrabă fani Elvis decît BZN. Nebunie şi delir la vîrsta a treia, de-mi era frică c-o să le bubuie pacemaker-ele. S-a dansat, mai mult prin faţă, s-au făcut valuri cu brichetele sau luminile telefoanelor pe sus, s-a aplaudat ca la balamuc în toată sala, iar la bis, după încă un „Dance, dance“, publicul s-a pus pe cîntat colinde româneşti la iniţiativa sunetistului, de mi se făcuse frică c-o să apară şi Hruşcă de după cortină. Pe scurt, un concert foarte reuşit, cum numai în anii ’80 se făceau. Dar mai mult prin vestul Europei.
Publicat în Cațavencii, nr. 49, 12-18 decembrie 2012
