SERGIU TOADER: „România este noul El Dorado, numai la noi dai un tun cu statul și ți-ai aranjat familia pe viață“

Trăiește în Noua Zeelandă. După mai bine de douăzeci de ani lucrați în presa și televiziunile din România, a plecat să-și caute destinul la capătul lumii. Duce acolo o viață diferită. Are propria afacere în industria ospitalității, o familie. Scrie.

Doru Bușcu: Ce te ține la 17.000 de kilometri de România?

Sergiu Toader: De fapt, este posibil ca depărtarea să te apropie de țara de origine, care devine astfel obiect de studiu comparat. E ca și cum ai deschide lupa microscopului, îți vezi țara mai clar, cultura căreia îi aparții, te poți vedea mai clar chiar și pe tine însuți, ai șansa de a deveni mai intransigent cu experiențele trecute, le poți valoriza la rece, într-un context mult mai larg, ai capul mai limpede, observi mai ușor disfuncționalitățile, soluțiile și eventualele avantaje, se mai disipează și dezamăgirile, și eșecurile, și fericirile. Dezarmant este însă că statul român ține departe de România milioane de români, pentru că orice interacțiune cu el, cu statul, te doboară. Acesta cred că este cel mai mare eșec al nostru, ca națiune, al aleșilor și al alegătorilor români, incapacitatea noastră de a construi în mai mult de 30 de ani un stat cat de cat funcțional. Nu am fost capabili să construim sistem, umblăm ca bezmeticii prin lume, câteva milioane bune, după lumi funcționale. Și ele chiar există, funcționează! Nu perfect, dar funcționează! Statul român sau ce o fi el, alcătuirea românească, nu!

D.B.: Cu ce seamănă, de la distanța aia, țara în care ai trăit 40 de ani?

S.T.: Hmm, aceasta nuanță din întrebarea ta, „de la distanța aia”, schimbă complet mesajul și realitatea. “De la distanța aia”, România este spectaculoasă, provocatoare, tulburătoare; am întâlnit foarte mulți zeelandezi care au vizitat-o și care au fost plăcut impresionați de experiența românească. Însă, când intri în detalii, lucrurile se schimbă dramatic. Unii dintre ei au înfiat copii din orfelinatele noastre, imediat după Revoluție, iar amintirile lor sunt șocante, sunt profund marcați și acum de ceea ce au văzut. Am dat acest exemplu, pentru că el pune în evidență discrepanța uluitoare dintre România geografică și turistică, și România politică. România geografică seamănă cu o operă de artă impresionistă, România politică doar cu scena în care tâlhării își împart prada. Este atât de trist, măcar de-am fi avut țară mai urâtă, mai hidoasă, ar fi rezonat mai bine cu liderii ei.

D.B.: Cu ce se deosebesc neozeelandezii de români?

S.T.: „Sorry!”, „Thank you!” și”Please”sunt cuvintele magice prin care și prințul englez, dar și cerșetorul, sunt identici, aproape că nu-i mai deosebești. Trebuie să admit că două sute de ani de civilizație britanică au făcut mai mult decât cinci sute de ani de dominație otomană. Mai sunt multe alte deosebiri, dar asta mi se pare cea mai puternică; baciul neozeelandez are manieră, știe să se poarte și cu mioarele, si cu câinii, dar și cu oamenii. Ne mai despart WC-urile; aici nu există noțiunea de WC în curte, au dispărut o dată cu dinozaurii. Iar cele publice există la orice pas, chiar și în cele mai izolate locuri, nu miros, sunt curate și îngrijite zilnic. De asemenea, neozeelandezii au cultura dialogului; chiar dacă nu sunt de acord, te ascultă, nu vorbesc niciodată unii peste ceilalți, nici măcar atunci când nu înțeleg. Îsi respectă bătrânii, nu îi umilesc, nu îi leagă cu lanțul de piciorul patului, nu îi claxonează când încurcă circulația. E o lume tolerantă, lipsită de agresiune, mai ales asupra femeilor care se simt în siguranță în spațiul public. Nu sunt cântărite din ochi și nu le fluieră nimeni pe stradă. De fapt, principala deosebire între “noi” si “ei” se cheamă civilizație. Asta nu înseamnă că neozeelandezii sunt perfecți. Dimpotrivă, au bubele lor legate de consumul de alcool, violența domenstică sau rata mare de sinucideri în rândul tinerilor.

D.B.: Trei motive bune pentru părăsit România.

S.T.: Scapi de ÎPS (Teodosie) și de tot ce simbolizează el („Who the fuck is Alice/ ÎPS?“), de securism (doctrina economică și politică a statului român, cheia succesului în viață) și de comunism (eșecul României ca stat). Într-un cuvânt, să scapi de statul român, de toate cnezatele și voievodatele conduse doar de baroni inculți, medievali si hrăpăreți.

D.B.: Trei motive bune pentru a te întoarce.

S.T.: Revii pentru a avea grijă de părinți (este o drama reală și profundă, cea a părinților care se sting fără să-șă vadă copiii și a copiilor care cresc fără părinți). Pentru a oferi ceva din expertiza și din experiența ta, pentru a face bine comunității, dacă știi și dacă poți. Și pentru a le arata nepoților, copiilor născuți în străinătate din părinți români, de unde se trag.

D.B.: Unde poți urca mai ușor în societate? Unde te poți îmbogăți mai repede?

S.T.: România este noul El Dorado, numai la noi dai un tun cu statul și ți-ai aranjat familia pe viață. În Noua Zeelandă, banii sunt în majoritatea lor vechi, au tradiție, au generații în spate. Și nu știi cine îi are! Este foarte posibil ca fermierul care miroase a bălegar, îmbrăcat în cămașă cu carouri și încălțat cu cizme de cauciuc, cel care tocmai și-a parcat truck ul vechi de 20 de ani, să fie cel mai bogat om din orașul în care locuiești. Dar bogăția zeelandeza nu este stridentă, ostentativă; dacă exista, își face cunoscută prezența prin acțiuni filantropice, prin sponsorizări ale comunității, prin susținerea științei și a artelor. De săraci și de vulnerabili are grija statul! Vă dați seama cum ar fi dacă oierul nostru, cel care locuiește într-un palat, ar construi o casa a artei moderne pentru artiștii tineri sau o casă a științei pentru cercetătorii în domenii noi?

D.B.: Ești colonist sau imigrant? Influențezi și tu lumea în care ai intrat sau doar te supui standardelor ei?

S.T.: Sunt un imigrant colonist, alb, european, am chelie și un început de burtă, nu am traume din copilărie, nu aparțin nici unei minorități și nici nu am fost discriminat, deci sunt cam plictisitor, deși am trăit mai multe vieți. Mi-au trebuit ani și ani până să înțeleg locul, este o lume mica și conservatoare, izolată cultural și geografic, are stereotipiile ei, dar este o lume predictibilă și procedurală. Are reguli! Uneori, tembele, alteori logice și eficiente. Dacă te opui sistemului, trebuie să ai răbdare, bani și energie. E mai simplu să-i speculezi hibele și să acționezi în jurul slăbiciunilor lui decât să-l înfrunți. Dar cred că, împreună cu familia, am reusit să deschidem mințile si burțile unor localnici, după mai bine de opt ani de când suntem proprietarii micului restaurant de la noi din cartier. Călătoria polonicelor și a tigăilor i-a fascinat pe mulți dintre clienții nostri și ne-a oferit nouă posibilitatea de a deveni ambasadori ai României, nu doar ai celei gastronomice, dar și ai României lui Brâncusi, Enescu sau Caragiale. Prin noi, câteva grupuri de zeelandezi au vizitat România și au făcut cunoștință cu cultura și oamenii ei.

D.B.: Cum se vede din Christchurch viitorul României?

S.T.: Ca și de la București, dezastruos! Actuala galerie de lideri politici este dezarmant de incompetentă, de hoață și de semianalfabetă politic si cultural. Dar, trist este că așa a fost mereu, din rău în mai rău. Mă gândesc totuși că, la un moment dat, va exista masa critica pentru o schimbare reală de generații și de paradigmă. Posibil ca niște copii merituoși de-acum, din România, dar și cei care se vor întoarce din străinătate, să reușească să lucreze în folosul României. Perifericii de astăzi, toți netrebnicii ăștia cu insigne în piept și batiste la buzunar sunt rușini naționale, ar trebui să înapoieze românilor și României toate privilegiile de care s-au bucurat în mod nedrept și nemeritat. Am cunoscut câțiva politicieni neozeelandezi, au prestanță, demisia deja semnată în buzunar și responsabilitatea față de cei care i-au votat. Nici vorbă de corupție, nici vorbă de statut special în fata legii, așa ceva este inacceptabil, le-am spus despre pensiile speciale din România, nu le-a venit a crede. Ar fi bine să facem un import temporar, ei și-ar merita salariile.

D.B.: Despre ce scrii?

S.T.: Am început aventura scrisului pe o platformă de „foști” (jurnaliști, professionals etc), pe substack.com în urma cu un an și jumătate, la insistentele Sabinei, soția mea care, cred că sătulă fiind de perorațiile mele, m-a îndemnat să pun pe hârtie ce iese pe gură. Îmi ia timp documentarea, consum multă energie și pentru asta chiulesc de la muncă. Orice text valoros are în spate, și în față, o soție inteligență și răbdătoare! E o activitate curativă, un scris fără miză, fără presiunea cifrelor și a audienței. Ani de zile mi-am început ziua cu verificarea audientelor, acum nu mai există această presiune. De aceea și scriu numai ceea ce îmi face mie plăcere, ceea ce mă preocupă, ceea ce mă neliniștește sau mă amuză. Încalc toate regulile scrisului pe platforme de editare, scriu vizual, pe mai multe planuri, întortocheat, cu fraze lungi și multe trimiteri culturale, compun textele, nu le editez. Dacă eram Sergiu Celibidache, mi-ar fi plăcut să iasă muzică din scrisul meu, așa, ies doar câteva texte. Unele, se pare, instigatoare. Pe unii îi pune pe gânduri, iar asta este cea mai mare satisfacție pe care o am din aceste „compuneri”.Cei curioși, și nu numai, pot afla detalii accesând Sergiu’s Dishes pe substack.com.

D.B.: Cărei țări simți că îi datorezi mai multe: României sau Noii Zeelande?

S.T.: Categoric îi datorez României, culturii și mai ales limbii române, identitatea mea. Țării de adopție îi datorez ospitalitatea. Pe care i-o răsplatesc înzecit și însutit prin ceea ce fac. Nu sunt încă un domn englez pentru că, deși folosesc mereu “sorry”, “thank you” și “please”, încă nu am nici exercițiul ipocriziei britanice și nici umorul care îngroapă și poanta, și înțelesul.