Șerpașul de apă, o nouă specie descoperită în Delta Dunării

Nu credeam că voi găsi vreodată în inima Deltei lucrători nepalezi. Totuși i-am întâlnit la Mila 23, când am oprit barca la un restaurant, cu ocazia unui caras proaspăt prăjit, cu doi țânțari naivi căzuți în mujdei – scoși de acolo vii și nevătămați, semn că totuși usturoiul nu era chinezesc. A venit o fată la masă, cu capul plecat și ochii în pământ, așa cum învață fetele la 5.000 de metri altitudine, unde oxigenul este rarefiat și bărbații sunt mai din topor. Cum au ajuns în Deltă fetele de șerpași ce dau ture pe Everest cu ciumpalaci care nu au stare acasă și visează să moară degerați la 7.000 de metri altitudine, cu pioletul în mână? Simplu! Este același principiu după care rădăuțenii de la 25 de metri altitudine pleacă în Germania la sparanghel. Singura deosebire dintre România și Germania este că Germania, de pildă, a importat milioane de kurzi, kosovari, pakistanezi și sirieni în ideea că va avea cine să facă și muncă din brazdă, numai că nemții și-au cam luat țeapă. Popoarele lui Allah, nou sosite, au considerat că este îndestulător atât cât le dă Mama Merkel să facă niște copii și să fie cuminți la ei în cartier, adică boierie în comparație cu sărăcia de unde au venit. Așa că muncă la câmp este pentru tractoare, albanezi, bulgari și români.

Mecanismele capitalismului, ca piață liberă, merg însă mai departe, iar lipsa forței de muncă într-o țară care geme de refugiați ridică prețurile. Nu mult, dar suficient pentru ca un bărbat din Bucșănești, să zicem, trecut de a două tinerețe, să fie convins să lase berea la PET băută pe jumătate, să-și uite prietenii răpuși de drojdie în șanț și să plece la nemți cu primul avion ca să-și rupă cârca trei luni pe an pentru niște bani. Bani pe care nu i-ar face într-o viață rurală din ajutoarele sociale date de stat. Asta pentru că nu merită să lucrezi la fermierul de acasă pe doi lei, o ciorbă și o țuică într-o țară în care refugiații intră din greșeală, plâng când își dau seama că au confundat România cu Ungaria și preferă să se întoarcă înot la turci, țipând după Mama Merkel, fără a influența însă în niciun fel oferta autohtonă de pe piața muncii.

În cazul nostru deltaic, șansa să spui „Namaste“ (gen „Bună ziua“ în nepaleză) unei chelnerițe sfioase din înălțimile Himalayei este o realitate mult mai palpabilă astăzi decât să prinzi o știucă de cinci kilograme în ghiolul Matița, la oscilantă argintie. Am întrebat patronul care e misterul cu atmosfera asiatică din jurul porțiilor de caras prăjit și mi-a spus că cele trei fete de la mese, cele două de la bucătărie și cei doi șerpași „din spate“, adică nepalezii lui, sunt „beton“. Nu se compară cu mâna de lucru locală, care este plină de fițe, delăsătoare și destul de imprevizibilă ca să te lase cu ochii în soare când ai mai mulți clienți. Nepalezii nu fură, lucrează zi-lumină, nu chiulesc, nu cer pauză din zece în zece minute pentru fumat și sunt muncitori ideali, care mănâncă fiecare un pumn de orez pe săptămână. În plus, nu au sărbători cu roșu în calendar. „În spate“ înseamnă acolo unde se curăță peștele și unde șerpașii născuți printre stâncile înghețate din Himalaya, care au atins pentru prima dată în viața lor un somotei sau un ciortan la Mila 23, lasă în pielea goală un pește mai rapid decât un lipovean. Sunt în stare să radă la solzi de dimineață până seara fără să scoată un cuvânt, și asta pe bani nu foarte mulți – dacă este să judecăm în funcție de cât plătește patronul agenției de recrutare de forță de muncă, pe bani puțini – dacă judecăm după ce primește nepalezul în mână. Vorba unui braconier local, plecat și el la curentat de pești în Suedia:„Ce ți-e și cu budiștii ăștia…“. Cu siguranță că după ce se întorc acasă vor mirosi pe Everest a pește încă doi ani.

Asiatici o să mai găsiți prin Deltă și pe la alte pensiuni, restaurante și hoteluri, asta este doar începutul, dacă analizăm tendințele în turismul local din Delta Dunării, luând că reper vremuri antecovidice, mai normale decât prezentul. La scară mare, însă, fenomenul forței de muncă aduse cu avionul din Asia poate fi văzut la Tulcea. Aici nici azi nu avem aeroport, în schimb avem un șantier naval căzut în dizgrație după ’90, vândut ca fier vechi între timp unor olandezi care i-au redat vechea strălucire și l-au populat cu muncitori vietnamezi. Asta pentru că șomerii calificați ai șantierului au ieșit la pensie între timp, iar alții tineri care să învețe meseria de sudor, macaragiu sau fierar nu mai sunt, deoarece s-a plecat în gașcă la cules de căpșuni în Spania. Spre deosebire de nepalezi, vietnamezii sunt mult mai obișnuiți cu țânțarii Deltei Dunării, pentru că au și la ei acasă, în Delta Mekong. În plus, sunt obișnuiți cu apa și cu ce mișună prin ea. Așa se face că îi vezi în zilele libere înșirați cu undițele în port, prinzând obleți, plătică și guvizi, oprind tot la sacoșă, sau pe malul lacului Ciuperca, unde au reușit să captureze cam toată populația de broaște țestoase, ajunse în ciorba de Hanoi, o specialitate cu rădăcini cambodgiene. Raci, broaște, lipitori,mai o rață, un șarpe de apă, un pui de bizam, cam tot ce mișună în, dar și pe apă, tot ce le cade în mână vietnamezilor se mănâncă! Bineînțeles, cu excepția barjelor și vapoarelor. Așa, salariul poate fi trimis integral în țară, fără costuri de întreținere, angajatorul oferind cazare la barăci, ca pe vremea lui Ho Și Min.

Un fenomen straniu, aproape paranormal, a început să se manifeste la Tulcea de ceva vreme. Rând pe rând au dispărut câinii fără stăpân. Primăria a salutat fenomenul dispariției maidanezilor, însă din momentul în care au început să dispară bișonii și pisicile o stare de teroare s-a instalat printre iubitorii animalelor din Tulcea. Localnicii au început să patruleze în prag de seară printre blocuri pentru a prinde sataniștii, numai că nu mică le-a fost mirarea când au dat peste un grup bine organizat de hăitași vietnamezi. A fost chemată Poliția, motanii și pekinezii au scăpat de data asta, însă toată tărășenia a făcut lumină asupra unui ritual vietnamez foarte apropiat de al nostru: sunt înnebuniti după grătarele de week-end, la iarbă verde. Pe ele sfârâie câini maidanezi sau de rasă și pisici castrate, cu toate vaccinurile făcute și carnet de sănătate de la veterinar. Cum să le zici că așa ceva nu se face? Au încercat să-i convingă că sunt greșiți niște bombardieri din Babadag, veniți cu chef de cafteală la discoteca din Tulcea, într-o sâmbătă seară, numai că vietnamezii, mici și sfrijiți cum sunt, le-au legat picioarele la ceafă babadagenilor și le-au arătat niște scheme de arte marțiale cum nu au mai văzut decât americanii lui Rambo în jungla Mekongului, înainte să dea cu napalm peste vietcongi. Deocamdată a rămas ca în gară, maidanezii ocolesc Tulcea, pisicile nu mai ies afară, iar gurile rele zic că deja s-a împuținat numărul de șacali și de vulpi din jurul orașului. Nu au timp vietnamezii, că muncesc la nave ca apucații, altfel ar fi lăsat județul Tulcea fără dăunători, până hăt departe, dincolo de Babadag.