În anii ’80, urma să mă angajez corector, cu jumătate de normă, la Contemporanul. Mi-am luat transferul de la școala din Vizurești unde predam româna și m-am prezentat la Contemporanul, unde nu-i cunoșteam decît pe Laurențiu Ulici, care era redactor, și pe D.R. Popescu, șeful revistei și președintele Uniunii Scriitorilor.
Sediul revistei era în Casa Scînteii, în aripa de lîngă bulevardul care ducea la aeroport și spre Ploiești. Nu-mi plăcea clădirea, nici pe dinafară, nici pe dinăuntru. Mă duce Laurențiu prin toate birourile, să-i cunosc pe viitorii mei colegi. Ultimul birou în care am intrat era cel al redactorului-șef adjunct, Corneliu Leu, și al secretarului general de redacție, Mircea Herivan. Leu încă nu venise. Herivan, la datorie. Migălea la niște șpalturi, cu ochii vîrîți în ele. Era miop de categorie grea. Avea vreo șapte sau opt dioptrii. Era un tip cumsecade. Făcuse studii de arhitectură în tinerețe, ca și tatăl lui, arhitectul modernist. Apoi trecuse la Filosofie, intrase în presă și ajunsese la cenzură. Urcase rapid treptele ierarhice. Fiindcă era cult și de încredere, marxist convins, ajunsese un fel de șef printre cenzori. Cînd s-a desființat, chipurile, cenzura, Herivan a primit postul de la Contemporanul.
Încă nu primise decizia pentru angajarea mea de la Consiliul Culturii, dar de vreme ce DR-ul hotărîse astfel, hîrtia asta era o formalitate. Mă apuc așadar de corectură, alături de două doamne, în biroul acestui important serviciu redacțional. Cînd îmi terminam treaba mă duceam în biroul în care își făcea veacul Ulici, cînd nu era plecat prin țară.
Uneori îl vizitam pe Herivan, care tot timpul își făcea de lucru cu textele din revistă. Și ca să le redacteze, dar, înainte de toate, ca să le cenzureze preventiv, încît cenzorii deghizați de la Consiliul Culturii să nu mai aibă nimic de șters sau de respins atunci cînd le trimitea revista la aprobare. Angajații revistei care apucaseră vremurile lui George Ivașcu îl acuzau pe Herivan că „ține cu ursul” în loc să-i încerce vigilența și, dacă se putea, să-i forțeze laba cea cu gheare lungi.
Bietul Herivan, pățit, le spunea rascolnicilor din redacție că el nu făcea altceva decît să-i ferească de neplăcerile de a fi luați la ochi de Partid și apoi de Securitate.
Singurul pe care nu l-a cenzurat preventiv a fost Adrian Păunescu, proaspăt angajat la Contemporanul, după ce i se luaseră și cenaclul, și revista. Dar într-o convorbire în doi, pe care mi-a povestit-o apoi Herivan, ca pe un cadou pentru prozatorul din mine, el i-a sugerat lui „Adi” că nu mergea să-și facă revista lui de două pagini în Contemporanul, așa cum voia bardul. La care Păunescu i-ar fi răspuns că el n-avea treabă cu cenzura, ci cu Ceaușescu, pe care voia să-l sensibilizeze asupra situației sale, de susținător nedreptățit al „șefului”.