Cînd l-am cunoscut, Corneliu Leu trecuse de 55 de ani și era redactor-șef adjunct la Contemporanul. Avea părul cîrlionțat, tuns scurt, ochi negri și acea iuțeală aferată în mișcări a oamenilor scunzi. Mama lui, doamna Leu, îi moșise pe toți copiii din Medgidia începînd dinainte de-al doilea război mondial și pînă după 1960. Era prietenă cu bunica mea, pe care moșit-o la ultimul copil, și a ajutat-o și pe mama să mă nască, în timp ce tata era în pușcărie.
La început, Leone, cum îi ziceau cei de la revistă, știind că m-am născut în Medgidia, voia să mă ajute în felul lui, cînd a văzut că refuza unul de la CC să-mi aprobe angajarea la revistă, corector, cu jumătate de normă: „Cristi, Cristi” – îmi zicea, peltic –, „fă-te om politic ca mine, nu te mai lua după secătura de Ulisi!”. Pe atunci, Laurențiu Ulici era redactor la Contemporanul, dar nu scria despre Ceaușescu nici să-l fi picat cu ceară. Leone, dimpotrivă. Cînd a aflat el cîți ani aveam, mă întreabă cu o gravitate bruscă: „Nu te-a moșit mama?”. „Doamna doctor Leu!”, precizez. „Mama!”, precizează și el. După vreo săptămînă, cînd eram pe plecate de la Contemporanul, după ce făcusem vreo șase luni corectură pe gratis, Leone mă invită pe culoar la o discuție. Mai întîi i-a înjurat nițel pe ăi de puneau microfoane în redacție, de parcă nu le ajungeau turnătorii, apoi îmi zice să uit de sfatul lui cu politica. „Asta n-a făcut pe nimeni mai talentat!”, zice, și ochii lui (negri), de prozator care se băgase pînă în gît în politică, s-au întunecat și mai tare.
