Printre inovaţiile lingvistice trecute pe nedrept cu vederea se numără şi numeroasele încercări de a numi shaorma altfel, pentru a evita o titulatură deja compromisă. Kebab, doner, gyros, pizza turcească, taouk, kafta. Cunoscătorii ar spune că sunt lucruri diferite (altă mâncare de peşte, cum ar veni), dar, până la urmă, totul se reduce la nişte ingrediente mărunţite şi aruncate într-o lipie. Să vedem totuşi care sunt diferenţele cele mai notabile dintre principalele sortimente.
Doner – Este mâncarea cea mai gustoasă, accesibilă ca preţ şi răspândită din spaţiul germanic. Ca mai toate mâncărurile etnice pentru care nu se foloseşte lingura, e un fel de shaorma. Diferenţele sunt însă notabile. Nu conţine cartofi, lipia e o coajă crocantă foarte gustoasă şi, cel mai important, nu rişti să te pătezi chiar dacă e plin de sos. Asta pentru că doner-ul se vinde în general în fast food-uri decente unde stai la masă, netrebuind să te mai apleci uşor din mijloc, în timp ce jonglezi cu cinci şerveţele cu care te ştergi concomitent pe mâini, haine şi pantofi.
Pizza turcească – În mod surprinzător, denumirea nu se referă la faptul că e o pizza pe care o mănânci mai degrabă ghemuit pe vine decât aşezat pe scaun, pe tron. În varianta ei clasică, nu-mi dau seama ce conţine, dar dacă îi adaugi donerfleisch, salată şi sosuri, iese fix o shaorma, pentru că blatul constă, de fapt, într-o lipie.
Shaorma românească e ruda săracă, dar mai cunoscută, a preparatelor de mai sus. Plină de maioneză, cartofi prăjiţi şi ketchup, poate conţine uneori şi urme de carne. Greu de spus de la ce animal. Shaormarul trebuie să o prepare sub ochii tăi, deoarece este de obicei o persoană mult prea dubioasă ca să îl laşi singur cu mâncarea ta în bucătărie. Singurul lucru pe care shaormarii îl au în comun cu turcii care vând doner în Germania şi Austria e că vorbesc la fel de prost limba ţării în care activează.