După un film fără cap și fără coadă, ușor ridicol, în care un personaj face duș pe scena operei și se umple de săpun ca să se simtă ca la el în baie și să cânte mai bine, Woody Allen revine cu ceva mai serios. Blue Jasmine e o surpriză pentru toată lumea care credea că regizorul american, cunoscut în toată lumea fiindcă e pentru fiul său nu doar un tată, ci și un cumnat de încredere, a ajuns în acel punct în care e mai bine să se lase de filme. Ca și Match Point, ultima lui reușită de proporții similare, Blue Jasmine e tot reluarea unei povești. Dacă însăMatch Point se baza pe un film pe care-l regizase tot el, Crime and Misdemeanors, plot-ul lui Blue Jasmine e inspirat dintr-o piesă de teatru scrisă de cu totul altcineva. Allen a împrumutat bucăți importante din Un tramvai numit dorință, de Tennessee Williams, și le-a adăugat câteva elemente de actualitate. Jasmine din titlu, de exemplu, e căsătorită cu un mare escroc financiar, care amintește de cazul lui Bernard Maddof. Într-o zi, soțul ei e ridicat de pe stradă de FBI și dus la închisoare, unde găsește potrivit să se spânzure. Dacă avea o fire mai optimistă, putea să-și continue stilul de viață de până atunci și să organizeze scheme piramidale în care depui un număr de țigări și iei de opt ori mai mult. Sau să escrocheze oameni spunându-le la telefon că fiul lor a provocat un accident grav de mașină și are nevoie de mulți bani ca să ajungă la un acord cu victimele. Mă rog, pușcăria e plină de posibilități, idei să ai. Important e că Jasmine rămâne singură, pierde tot și se refugiază acasă la sora ei săracă, pe care nu o respecta și pe care o ignorase până atunci.
Ginger, sora lui Jasmine, e o femeie modestă și bună la suflet, care trăiește, din câte înțelegem, într-o casă sărăcăcioasă. Deși pentru mulți români locuința aia seamănă mai degrabă cu domiciliul unui medic sau al unui avocat care s-a realizat profesional. Divorțată, Ginger vrea să-și refacă viața alături de un bădăran din popor care are marele avantaj că e un om bun la suflet. Ca să vă faceți o idee, în varianta originală, el e personajul jucat de Marlon Brando care strigă disperat ”Steeeellaaaaaaaaa”, parcă pentru a cere încă o halbă de Stella Artois. E amuzant cum Woody Allen, care a scris toată viața despre intelectuali newyorkezi care plătesc chirii exorbitante în Manhattan, creează la bătrânețe personaje simple din clasa muncitoare. E greu să găsești în Blue Jasmine un personaj sărac, needucat și lipsit de maniere care să nu fie în același timp și întruchiparea unui sfânt. Personajele dubioase și imorale sunt alea cu bani și facultate. Dacă te învață ceva filmul ăsta e să n-ai încredere niciodată în omul care a fost la școală, pentru că nu mai are nimic de pierdut și e în stare de orice.
La fel de înduioșător e Woody Allen și atunci când creionează personaje tinere. De exemplu, pentru el e normal ca un om de 40 de ani care a trăit în lux o bună parte din viață să nu știe să umble cu un calculator în America anilor 2010. E de ajuns să remarci detaliul ăsta în film ca să bănuiești că Allen folosește încă o mașină de scris, ceea ce chiar se întâmplă. Dar mai bine să ne întoarcem la noua obsesie a regizorului: idealizarea oamenilor săraci. Dacă multe studii recente demonstrează că sărăcia acționează ca o boală, alterându-ți simțurile, Woody Allen susține reversul. De fapt, bogăția e o boală, pentru că izolează un număr extrem de mic de oameni într-o bulă din care nu mai percep realitatea celor mulți. Jasmine vorbește singură o bună parte din film, are halucinații și, per total, pare la fel de ipocrită ca Victor Ponta la RTV. După ce vezi filmul ăsta, ajungi să-ți pui întrebări serioase dacă chiar vrei să devii bogat prin escrocarea a mii de oameni.
Blue Jasmine, SUA, 2013. Regia: Woody Allen. Cu: Cate Blanchett, Alec Baldwin, Peter Sarsgaard, Louis C. K.
