România nu reușește, de foarte multă vreme, să-și regleze tranzitul fiscal. Dacă înainte de 1990 colectarea taxelor și impozitelor se realiza în procente ridicate, mai ales pentru că banii tuturor treceau oricum prin mâna statului, democrația a adus cu ea și coșmarul oricărui contabil ajuns ministru de Finanțe: evaziunea fiscală. Într-o economie de piață și, mai ales, într-o democrație funcțională, unde nu ai alocat fiecărui cetățean câte un turnător sau câte un colaborator al serviciilor secrete, colectarea dărilor în proporție de 100% este o utopie.
Atunci când citește sau aude despre economia subterană, despre bani negri și despre evaziune fiscală, cetățeanul român se gândește, din start, la o lume de criminali fioroși care nici măcar nu se pot duce la fisc să-și plătească taxele, pentru că ar trebui să explice cum au făcut banii din prostituție, trafic de droguri, furturi și alte activități specifice muncii înalt calificate în domeniul crimei organizate. În fapt, însă, atunci când se vorbește despre evaziune fiscală, banii proveniți din droguri, furturi, prostituție etc. nici măcar nu sunt luați în calcul. Fiind vorba despre activități ilegale, nimeni nu poate spune cu exactitate câți bani i s-ar cuveni statului, fiindcă, de fapt, statului nu i se cuvin bani din activități interzise de lege. Evaziunea fiscală este despre banii pe care statul știe că ar trebui să-i colecteze, dar nu-i colectează pentru că băieți mai mult sau mai puțin deștepți găsesc metode să fenteze legea, să-și optimizeze veniturile și să plătească mai puțini bani decât ar trebui.
Evaziunea fiscală se ridică pe la vreo 23 de miliarde de euro anual. Pentru a ne face o idee despre dimensiunea acestei sume, n-avem decât să ne gândim că-n cei cinci ani ai exercițiului financiar european 2014-2020, României îi sunt alocate aproape 40 de miliarde de euro. Iar calculele finanțiștilor și ale politicienilor se bazează enorm pe aceste 40 de miliarde, pentru a avea creștere economică, pentru a construi infrastructura, pentru a face investiții și pentru a ne ridica nivelul de trai.
Dacă România ar avea o rată de colectare a taxelor și impozitelor de 100%, în cinci ani ar intra în bugetul de stat aproximativ 115 miliarde de euro, adică de aproape trei ori cât ne dă UE, iar noi oricum nu suntem în stare să absorbim.
Bugetul României pentru 2017 are prevăzute cheltuieli de aproximativ 61 de miliarde de euro. Fără evaziune fiscală, am putea cheltui anul acesta 84 de miliarde. Am avea, în doar un an, banii necesari pentru câteva autostrăzi, câteva zeci de spitale moderne sau pentru 46 de poduri peste Dunăre, între județele Brăila și Tulcea.
Cam asta este dimensiunea reală a acestui tip de furt. Iar culmea este că la sumele astea nu se ajunge prin jafuri spectaculoase, prin hold-up-uri armate sau prin alte procedee smulse de prin filme. Este, însă, un tip de jaf cu participare extinsă, fiind nevoie ca fiecare cetățean al țării să contribuie puțin pentru a se ajunge ca o treime din bugetul actual să dispară pur și simplu.
Prin comparație, prejudiciile pe care DNA a reușit să le documenteze, să le demonstreze și să le recupereze sunt aproape insignifiante. Și, totuși, orice încercare a statului de a recupera cât mai mult din aceste 23 de miliarde furate anual se poate solda cu reclamații la DNA. Cum să încerci tu, stat, să-ți recuperezi banii umblând la politica fiscală? E aproape un proiect de furt. Adică e un furt în toată regula. Statul fură prin definiție, oarecum, așa că DNA să vină să-l ia dacă îndrăznește să viseze că, vreodată, ar putea diminua paguba anuală de 23 de miliarde de euro. Să-și vadă statul de hoții lui, de ăia care fură milioane de euro deodată și să ne lase pe noi în pace. Doar n-o să-și revină statul român dacă va dispărea evaziunea asta măruntă, unde media furtișagului e, în medie, de oleacă peste 1.000 de euro pe cap de cetățean. Nu ne cereți nouă să fim exemplari și să ne plătim chiar toate dările, să cerem bon de peste tot, să cumpărăm, să vindem și să lucrăm la vedere, fiscalizat. Evaziunea fiscală nu e corupție, băi! V-o spunem noi, o țară de oameni care mănâncă anticorupție pe pâine. Și ce gust bun are…