Ludovic Orban a luat parul și a plecat să căsăpească pesediști. După câțiva metri a observat însă că are pantalonii în vine și râd copiii de el. A presărat amărâtul pe drum numai fluturași de salariu de la o firmă despre care nu vrea să vorbească. De ce? Pentru că nu vrea și punct. Acestea fiind spuse, Orban și-a tras nădragii, i-a legat cu sfoară și, plin de eleganță, a început să fluture din nou parul deasupra capului. Într-adevăr, pesediștii au rămas pe loc, victime sigure: e foarte greu să fugi în timp ce râzi de faci pe tine.
E și amuzant, și ridicol omul – oare cum își imaginează că va trece peste porcăria asta cu banii primiți de la firma amicului de partid care, exact cum n-a zis, mai are și contracte cu statul? Oricum, a ales calea cea mai proastă: nu vreau să vorbesc, nu discut, nu comentez, e viața mea și fac ce vreau cu ea.
La ultima conferință de presă a plecat urlând isteric: Lăsați-mă, sunteți niște oameni răi, ce-aveți cu mine?
Cât de naiv să fii, după atâția ani de politică, încât să crezi că de mâine jurnaliștii vor uita pur și simplu să te mai întrebe de firma la care lucrezi consilier? Și cât de tâmpiți să îi consideri pe cei din jur astfel încât să te creadă că, după 30 de ani de politică, te apuci de inginerie pentru că tu – oooh, daaa! – ești inginer la bază. Ar fi fost mult mai firesc să ne zică: bă, mai cânt în Centrul Vechi, o „Chilia în port”, o alea-alea, dau străinii, românii mai puțin!
Putea să ne spună că are câinele campion mondial la table, orice, dar nu vrăjeala cu un coleg care nu îi e coleg, la 400 de kilometri de București, și care nu are contracte cu statul. Când nu are, dar sunt și perioade în care are, cum s-a dovedit.
Momentul pică foarte prost: doar ce se dăduse șmecher cu decapitarea lui Zamfir, doar ce se încordase la organizațiile din țară cerându-le sânge de pesedist pe șipca din gard.
N-a fost să fie, poate după următoarea arestare.