În 2020, an plin, cu alegeri locale și parlamentare, care vine fix după europarlamentarele și prezidențialele din 2019, PNL ar trebui să sărbătorească 145 de ani de la înființare. Numai că, dacă Ludovic Orban mai rămîne președintele liberalilor multă vreme, e foarte posibil ca alegerile din 2020 să marcheze a doua ratare de către PNL a intrării în Parlament de după 1989. Prima ratare a avut loc în 1992, cînd PNL n-a vrut în CDR și a vehiculat candidatura Regelui Mihai la prezidențiale. Cumva-cumva, partidul și-a revenit după cei patru ani lipsă din Parlament, dar numai alipindu-se CDR-ului și ocupînd un rol secund la putere, de fiecare dată cînd a acces la ea. Și în CDR, și în Alianța D.A., și în USL, PNL a fost mereu vioara a doua, dar măcar a reușit să treacă pragul electoral, ba chiar să dea președintele României în 2014. Acela a fost momentul de glorie al partidului, fiind prima dată în istorie cînd un președinte PNL ajunge și președintele României. Dar după aceea a început declinul. Alegerile din 2016 au însemnat un atît de răsunător eșec față de așteptări, încît Alina Gorghiu a fost nevoită să demisioneze. După interimatul nefericit și deloc notabil al doamnei Turcan a venit definitivatul temporar al lui Ludovic Orban, adică triumful nimicului lipsit de substanță asupra liberalismului modern. Mînat în luptă doar de visul lui etern de a ajunge președinte al partidului, Șică Orban s-a văzut, în sfîrșit, pe același perete cu Brătienii, ceea ce l-a mulțumit pe deplin. Oricum era mult prea mult pentru el, iar conștientizarea situației l-a moleșit definitiv.
Dacă ar fi fost doar faptul că Ludovic Orban se potrivește ca nuca în perete în poziția de șef al celui mai mare partid de opoziție, încă ar mai fi fost digerabil. Doar că numai acest lucru n-a fost de-ajuns pentru lăutarul vanitos. Atîția ani a înghițit în sec, atîția ani a fost privit ca o comicărie, încît acum a început să se ia foarte în serios și să viseze că el este cel care desparte apele în politica românească. Mișcările din ultimele luni, cînd, cu dosarul reintrat pe întortocheatele căi ale Justiției, Orban părea slăbit și lipsit de chef, au insuflat curaj multor voci din PNL, care-l vedeau ca și plecat. Acasă sau prin alte locuri de odihnă forțată. Doar că noul an l-a prins pe Orban cu chef de uneltit și arătat colții, așa că s-a apucat de dat telefoane, de promis sau de amenințat, ca să vadă și partidul cine e șeful. Partidul, în sine, n-a văzut, încă, pentru că nu se uită decît în sondajele de casă, favorabile, dar a văzut, în rest, cam toată lumea. Și a înțeles că, atîta vreme cît Orban e președintele PNL, cu partidul ăsta se poate face orice, doar să știi cum să-l iei pe bossulică.
Unul dintre primii care s-a prins, și nu de azi, de ieri, a fost Klaus Iohannis, care își pregătește de multă vreme un alt partid care să-l propulseze în alegerile din 2019. PNL-ul va fi și el pe acolo, dar exact în poziția aia care-l prinde atît de bine pe Șică: născut talent și ieșit din istorie din poziția de speranță eternă. Eliminarea incomozilor, înconjurarea cu pitecantropi gălăgioși și lipsiți de subtilitate fac din Ludovic Orban, încet-încet, omul care va îndeplini visul de 30 de ani al securiștilor: dispariția de pe scenă a tuturor partidelor istorice. Nu azi, nu chiar mîine, dar 2020 pare un an bun pentru asta. În definitiv, PNL-145 sună mult prea prăfuit prin comparație cu România 100.