E directorul Editurii Polirom. E un om de o franchețe cum rar întîlnești printre editori. Și iubește cărțile mai mult decît afacerile cu cărți.
Cristian Teodorescu: De încălzire: cu ce scriitori te-ai stricat de cînd ești director la Polirom?
Silviu Lupescu: Pentru că și tu ești scriitor, am să ți-o zic de la obraz: sînteți niște ființe foarte gingașe, nu doar orgolioase ca orice artist. Dacă o carte nu are succes, pe cine dă vina autorul? Pe editură, evident, și e cu supărare. Nu vreau să generalizez, dar nici să nu-mi ceri să zic cu cine mi-am stricat relațiile. Uite, am să comit o indiscreție totuși. Am fost „dat la trebunal” de un autor pentru că îi apăruse numele în Raportul Wiesel într-un context nefavorabil lui. Cerea daune de un leu. Aș fi putut eu, publisher-ul, să modific textul Comisiei în vreun fel? Nu, și sper că între timp și Paul Goma a înțeles. În fine, motive de supărare să tot fi fost, mai ales din partea unora mai grafomani. Nu-i pun la socoteală pe cei cîțiva lipsiți de caracter.
C.T.: Tot de încălzire: ce autori ai refuzat la editură, iar acum regreți că ai făcut-o?
S.L.: Sincer, nu-mi amintesc vreun caz. Regret multe, de pildă, că acum trei luni mi-a murit un pisic. Era frumos și jucăuș. Avea o coadă de Maine Coon, stufoasă, și era extrem de afectuos. Va fi greu să găsesc altul la fel, dar nu imposibil. Pisoi sînt destui. Am refuzat cîțiva miniștri, mahări de partid sau progenituri de-ale lor, și nu regret. Știi bine cum funcționează sistemul de pile și presiuni de la noi.
C.T.: Atunci pe invers: ce scriitori au venit la Polirom după ce au fost refuzați la alte edituri?
S.L.: Întreabă-i pe ei, că mie nu mi-au zis. Matei Călinescu spunea că Amintiri în dialog, cartea scrisă împreună cu Ionel Vianu, ar fi fost refuzată de o altă editură pe motiv că era prea mare. Posibil, dar nu bag mîna în foc că e adevărat. Știi, noi, editorii, cînd motivăm un refuz, mai și mințim, așa că e mai bine să refuzi pur și simplu, fără să te mai încurci în explicații. Filip Florian zicea într-un interviu că manuscrisul romanului său de debut, Degete mici, a stat vreun an de zile în sertarele unui edituri fără să-l bage în seamă careva. Puțini publică literatură română contemporană, drept urmare mulți prozatori vin la Polirom.
C.T.: Pe muzică: de ce nu-ți place Karajan (pentru alții, Herbert von…, dirijorul)?
S.L.: Lui Celibidache nu-i plăcea Mahler, așa că nu văd de ce un amărăștean ca mine ar trebui să se dea în vînt după HvK. Poate ție îți place spanacul, eu nu pun gura pe el. Karajan e tipul de dirijor care mi se pare excesiv de „spectaculos”, urmărind exagerat perfecțiunea formei. Un autocrat. Îi prefer pe Jansons, Abbado, Horrenstein, Scherchen și pe alții mai puțin marketizați, dar mai „umani”. Repet, e o chestie de gust. Nu-mi plac nici toate romanele care apar la Polirom. Dar e bine să avem de ales!
C.T.: La concurență: Polirom publică un autor român cu șanse la Premiul Nobel, Norman Manea. Din calcul sau pur și simplu?
S.L.: Nici una, nici alta. Din calcul nu e pentru că în 2003, cînd a început colaborarea cu Polirom, numele lui Norman nu era vehiculat ca posibil candidat la Nobel. Iar despre ce se scria și spunea în țară de el, să nu mai vorbim… Motivele se cunosc. Nu e publicat nici „pur și simplu”. Norman colabora la Apostrof, așa că Marta Petreu a fost cea dintîi care mi-a atras atenția asupra eseurilor lui. Tematica și ideile lui Norman se situau cam pe aceeași linie cu ce publica Polirom atunci. A urmat Întoarcerea huliganului și mi-a plăcut atît de mult încît am redactat romanul cu mîna mea. Era și contra cronometru, deoarece originalul în limba română trebuia să apară concomitent cu traducerea engleză. E unul dintre autorii de care mă simt legat afectiv. Asta e, editorii au și ei slăbiciunile lor omenești, nu sînt doar samsari de cărți.
C.T.: Misterul cititorilor: de ce nu mai citește lumea pe la noi?
S.L.: Întrebarea asta pune-i-o lui Vasile Dîncu, că e sociolog și face sondaje, adică știe multe și ne spune doar ce vrea el. Se citește, numai că mai puțin. Ne-au plecat în străinătate cititorii tineri, foarte mulți… De ce pleacă? Ai sugerat-o chiar tu în ultimul roman: fiindcă aici, pe calea virtuții nu ajungi nicăieri. Pentru că le-a fost confiscată țara. Unii dintre cei plecați nu mai citesc cărți în limba română, vor să uite unde s-au născut și că au fost umiliți. Copiii lor, nici atît. Nu uita nici în ce hal a ajuns învățămîntul. Groparii lui au nume – Ecaterina Andronescu și acoliții ei. Cine a vrut să schimbe ceva a fost trimis pachet înapoi de unde a venit sau și-a dat demisia –̶ Mircea Miclea, de pildă. Care elev și de ce să mai citească? Poți ajunge ministru sau om de afaceri prosper chiar analfabet ori plagiator fiind. Clientelismul, relațiile, serviciile, un partid sau altul te pot sălta oricît de sus. În multe orașe, despre sate nu mai vorbim, nu mai există fond de carte și nici biblioteci. Cine să dea bani pentru un moft? Aleșii locali, ei înșiși niște politruci, majoritatea inculți? Le iese vreun șmen de aici? Păi, dacă Parlamentul alocă pentru cultură zero virgulă zero și încă ceva, de ce s-ar aloca pe plan local mai mult?
C.T.: Misterul timbrului literar: cum rămîne, pînă la urmă, cu acest timbru al vrajbei?
S.L.: Rămîne cum a fost, adică editorii continuă să fie birarii USR, așa cum a vrut liberalul Adrian Iorgulescu pe cînd avea pîinea și cuțitul la el. Asta pînă careva din ștabii uniunilor de creatori va ajunge iarăși sus în politică și va schimba legea cum vrea mușchii lui. Pe șestache, evident. Atunci nu vom mai fi doar perceptorii, ci și creditorii USR, adică editorul va plăti timbru înainte să apară cartea și va lipi cu stuchit timbre pe dosul ei înainte să o trimită în librării. Că asta s-a vrut.
C.T.: Ce scriitori care publică la concurență ți-ai dori să vină la Polirom?
S.L.: I-aș fi dorit pe unii, nu zic nu. Dar nu doresc răul nimănui. Mă întristează să văd numărul editurilor scăzînd an de an, pentru că dacă concurență nu e, nimic nu e. Ca exercițiu de imaginație, îți spun repede trei nume care îmi trec acum prin minte: Horia-Roman Patapievici, Ion Mureșan și Adina Rosetti.
C.T.: Dacă librăriile tot dispar, cum de vă mai vindeți cărțile?
S.L.: Cine zice că le vindem? Din cîte știu, piața de carte din România a dat înapoi cu 40% odată cu criza și de atunci nu și-a mai revenit. Peste o treime din vînzări s-au mutat pe Internet și, pe măsură ce unele librării vor solicita un rabat tot mai consistent – s-a ajuns la adaosuri de aproape 100% –, probabil că ponderea e-commerce-ului va crește și mai mult.
C.T.: Dacă mîine ai fi ministrul Culturii, ce ai face în apărarea cărților?
S.L.: Știi, eu nu cred că soluția stă în pixul unui ministru. Probabil că un program pentru promovarea lecturii conceput în comun cu Ministerul Educației ar fi oportun. Să nu uităm că tîrgurile noastre de carte par niște copilași sfrijiți în comparație fie și cu al vecinilor noștri de la granița de Vest. Sînt multe de făcut și un ministru cu viziune ar putea schimba ceva, dar în timp. Ar fi de clădit, or la noi distrusul e ca oina – sport național. Demolăm tot ce e bine făcut. Am avut un exemplu stupefiant: ICR-ul. Ticăloșia politică a făcut să se aleagă praful și pulberea din el. Dar dacă tot vorbim despre cărți, constat totuși că, în ultimii ani, au fost și cărțile bune la ceva: i-au ajutat pe marii rechini să iasă mai repede din pușcării.