Cu Simona Sora, această scriitoare atît de atentă la ceea ce se întîmplă în lume, despre războaiele de pe glob, despre terorism și despre iluzia păcii.
Cristian Teodorescu: Un război în Ucraina, un război în Siria, încă unul în Nagorno-Karabah și, de cîteva zile, războiul din Israel. Altfel e pace în lume?
Simona Sora: N-ar trebui să uităm că aceste conflicte latente au izbucnit după o pandemie, unele intensificîndu-se chiar în primul an al pandemiei de COVID-19, ca acela din enclava Nagorno-Karabah. Adică într-un „moment“ care, iată, durează de trei ani încoace, și care mobilizează, într-o lume oricum polarizată, vechi dușmănii, complexe de multe feluri și interese materiale și simbolice de supremație în diverse regiuni. E o iluzie, ca multe alte iluzii care ne orbesc, că mai e pace în lume. Păsările lui Ares zboară peste tot, indiferent unde-și fac cuibul.
C.T.: Extremismul cîștigă din nou teren peste tot. Și cam peste tot își bagă coada și Rusia să-l ajute. Pe ascuns sau pe față. Putin, un fost mărunt kaghebist, și-a adus aminte că Rusia are o misiune pe pămînt. Au rușii o fixație cu misiunea lor?
S.S.: De multă vreme se știa totul despre veleitățile de țar post-kaghebist ale lui Putin, s-au scris biblioteci întregi despre alunecarea Rusiei spre autoritarism și despre exotismul semidictaturii sale care, între timp, a devenit una mafiotă, despre proiectul de a face din Rusia de azi o putere relevantă global. Într-o carte foarte interesantă, Codul putinismului, un specialist în istoria Rusiei contemporane, profesorul american Brian Taylor, vorbea despre un sistem politic care combină hiperprezidențialismul cu rețelele informale de clan. Doar că în clanul lui Putin nu legăturile de sînge primează (deși nici ele nu sînt de neglijat la nivelurile de sub el), cît loialitatea necondiționată a noilor acoliți, acei siloviki pe care-i cultiva și Elțîn, dar care țin Rusia de azi așa cum e. Occidentul a stat însă cu el la masă și după 2014, cînd omuleți în uniforme verzi au invadat Crimeea și au înlocuit, pe clădirile oficiale, steagul Ucrainei cu steagul rusesc. Cît despre misiunea sinucigașă, Putin nu s-a ferit să o repete în toate discursurile sale publice: e aceea de a reedifica o țară puternică, autosuficientă și independentă. Ce înseamnă asta într-o lume profund interconectată, interdependentă și globalizată? Izolare, suficiență, separare.
C.T.: Se zice că bărbații se apucă de războaie, iar femeile, copiii și bătrînii trag ponoasele. Tot așa o fi fost și-n matriarhat?
S.S.: Nu știu cum se ocupau bărbații de casă și de copii cînd nevestele lor erau plecate la război și nici nu cred că asta definea ce numim noi acum matriarhat. Ce știu însă (din minunata carte a Adrianei Babeți, Amazoanele. O poveste) e că, de-a lungul vremurilor și spațiilor (mai degrabă mitice) în care trăiau anumite femei hotărîte (din Libia în Sciţia, din nordul Turciei pînă în Caucaz, din Tracia în Boemia și India), situația lor a fost văzută ca o anomalie. Femeile care luptă, care renunță la sîni (sau măcar la unul) ca să tragă bine cu arcul, femeile care călăresc și se bat (ca niște harpii) au fost privite ca niște ființe care renunță la principalul lor atribut, feminitatea, dar și uzurpează locul de drept al barbarilor de celălalt sex. În vremurile noastre, la fel ca atunci, cînd se pornește un război tragem cu toții ponoasele, mai puțin cei care și-au făcut de la început socotelile și s-au ținut de ele.
C.T.: Egalitate să fie, dar cînd văd femei la război, asta mi se pare ceva mai tragic decît războiul și proba falimentului politicii conduse de bărbați. Femeile se duc să-și apere țara și pe front. Și ce să mai facă?
S.S.: Ca întotdeauna, tot ce trebuie făcut. Dacă vorbim de cazul cu totul particular al femeilor israeliene care luptă în război, ele au făcut armată la fel ca bărbații și au știut la ce se înhamă (împreună cu familiile lor) din naștere sau măcar de la emigrarea în Israel. Așa stau lucrurile. Îmi vin în cap cărțile Zeruyei Shalev, personajele ei atît de complexe care merg înainte printre ruine, printre trădări, printre „fărîmele de viață“ care se mai pot recupera. Într-una dintre ultimele ei cărți, de după atentatul căruia chiar scriitoarea israeliană i-a căzut victimă – deși nu era într-un tanc sau în tranșee, ci într-o cafenea din Ierusalim –, protagonista își rememorează tinerețea spulberată de participarea la un grup sionist de rezistență împotriva ocupației britanice din Palestina, de dinaintea fondării statului Israel, cînd ei, sioniștii, erau considerați teroriști. În prezentul poveștii, ea trăiește în deșertul Iudeii, într-o colonie israeliană din teritoriile ocupate, cu spaima noilor teroriști. Un veac de război, de viață amestecată intim cu moartea în care aceeași femeie e cînd atacatoare, cînd atacată – în fond, o victimă a istoriei.
C.T.: Hamas care comite atrocități inimaginabile spune că războiul va fi lung. Fiindcă se bizuie că Israelul va respecta regulile războiului sau pentru că speră să primească ajutor de la alți teroriști?
S.S.: În 2008 am fost în Siria, ca jurnalistă. Se sărbătorea Anul Paulin, 2.000 de ani de la nașterea omului din Tars, celebrat cu fast la Tal Kawkab. A fost o experiență-limită din cîteva puncte de vedere, cred că fiecare dintre noi ar trebui să se găsească măcar o dată în viață pe drumul Damascului. Nu pot însă uita o întîmplare cu niște copii sirieni bine îmbrăcați și bine hrăniți, care veniseră, însoțiți de părinții lor, la Tal Kawkab. După o lungă și colorată procesiune, m-am așezat într-un loc mai ferit sub un copac. Și m-am trezit brusc înconjurată de acei copii simpatici, sub 10 ani, care vorbeau englezește cît să ne înțelegem și care voiau să schimbe niște bani de-ai lor pe euro. Le-am dat monedele pe care le aveam și, din vorbă în vorbă, l-am întrebat pe cel mai simpatic dintre ei, care se așezase lîngă mine, ce vrea să facă atunci cînd va fi mare. A zis așa: vreau să mă fac martir, să omor cît mai mulți evrei. Taică-su l-a oprit, deși părea de acord. La copilul ăla, care are acum vreo 20 de ani, m-am gîndit zilele trecute, la felul în care au fost crescuți toți acei copii, în ură, resentiment și răzbunare, cu gîndul la acest unic viitor posibil, în care indiferent ce pățesc, vor omorî și cîțiva „evrei“. Cred că pe ei se bazează acest război care nu se va sfîrși niciodată, indiferent dacă statul Israel rade Gaza de pe fața pământului și deschide fronturi în toată lumea arabă. Cum terorismul e o nebunie, probabil singurul lucru de făcut e acela despre care vorbea Ion Vianu în ultima sa carte, Între violență și compasiune: a nu intra în simetrie. Dar pentru asta îți trebuie o forță interioară și o cunoaștere a vieții pe care nimeni nu le mai are azi în politică.
C.T.: Mamele din URSS cărora le-au murit copiii în Afganistan au ieșit în stradă. Văd acum mame din Rusia care se bucură că primesc cadouri din partea lui Putin, în schimbul morții băieților lor pe front. Nu cumva sărăcia e totuși un viciu?
S.S.: Cred că sărăcia e o fatalitate; bogăția nemăsurată e însă un viciu: nu ai cum să te oprești din acumulare, atunci cînd singurul tău motor interior e aviditatea pecuniară; inevitabil, asta îi dezechilibrează pe ceilalți, cei care au alte motoare. Într-un roman pe cît de exact, pe atît de sinistru, Éric Vuillard povestește o reuniune din 1933 între 24 de mari industriași germani și diferiți oficiali naziști de rang înalt veniți după bani pentru partidul lor, în preajma alegerilor. Au primit banii ceruți și sprijinul acela a schimbat lumea. Dintre numele celor de acolo, Wilhelm von Opel sărea în ochi. Și sare și acum. În Rusia zilelor noastre lucrurile stau destul de clar: în afara clanului oligarhic, oamenii o duc greu și de multe ori mai au și alți copii pe lîngă cei morți în războiul lui Putin cu restul lumii… Nu cred că o mamă căreia i-a murit copilul se mai poate bucura de ceva, dar uneori trebuie să-și continue viața pentru cei rămași, n-are încotro.
C.T.: Oare ce ne mai așteaptă?
S.S.: S-ar putea ca literatura adevărată, eventual psihologia analitică și un anumit fel de înțelepciune care poate fi experimentată interior (și pe care nu o numesc cumva pentru că fiecare are drumul său) să ne dea o imagine mai clară despre viitor. El este acolo, prezent, înfășurat, ca un film în rolă, în inconștientul nostru colectiv și mai există încă pescuitori în apele lui reci. Trebuie doar să fim atenți și fără frică.