Mama. Nu numai de George Coşbuc
Cel mai sfânt lucru din lume pentru un bărbat, în afară de anturajul cu care bea bere, e mama. Mama lui. Care e cel mai mare duşman al oricărei femei? Păi, tot mama. Mama lui. Ce coincidenţă stranie, nu?
Singura chestie cu care-şi justifică poziţia eternă numărul 1 în inima lu’ fiu-său e mâncarea. Mâncarea pe care i-o făcea când era el mic şi pe care tu n-o să reuşeşti s-o egalezi nici dacă îţi petreci toată viaţa lângă aragaz. Stai o noapte şi înfăşori 1.000 de sarmale, pentru că ştii că îi plac lui? „Sunt bune – o să-ţi zică, cu buziţa de jos tremurând –, da’ ale lu’ mama erau… aşa, mai înecate în grăsime. Ale tale de ce nu plutesc?
A plecat la serviciu cu cămaşa cea nouă, albastră, pe care i-ai cumpărat-o tu şi se întoarce în maiou? Nu te speria, n-a înnebunit şi nici nu l-a jefuit nimeni. Tot ce a intervenit pe parcursul zilei a fost un telefon de la mămica. După ce l-a întrebat dacă a păpat, a făcut căcuţă şi a luat medicamentuţu’ pentru gâtuţ (îl durea vag în gâtuţ de… ieri), l-a interpelat în legătură cu hainele. Voia să afle dacă s-a îmbrăcat suficient de grosuţ. „Da, mămicule“, a zis el, după care s-a apucat să se laude că i-a luat nevastă-sa o cămaşă mişto. „Albastră???????“, s-a sufocat mămicu în telefon. „Tu nu ştii că nu-ţi stă bine cu albastru???? Îţi scoate ochii din evidenţă, puiu’ lu’ mama. Tu ai ochii maro şi la ochii maro se poartă numai maro. Habar n-are proasta aia să te îmbrace. Off… N-am avut şi eu noroc de o noră ca lumea.“
În următorul week-end te lasă singură şi se duce să stea cu mămelu. A înţepat-o puţin inima de la cămaşa aia şi tre’ să aibă grijă de ea.
Generaţia cu cheia franceză de gît
Nimic nu e mai enervant, cînd locuieşti cu o tipă, ca momentul în care nu mai curge apa la duş, că nu ştiu ce garnitură e buşită şi nu strînge bine, apa scurgîndu-se pe lîngă baterie. În loc să tragă apă cu furtunul de la chiuvetă, ca orice om normal care a locuit la vremea lui în Grozăveşti, ea vrea să repari duşul.
– Da’ cine mă crezi, Einstein?… Păi, dacă ştiam să repar un duş, eram departe acum, păpuşe!
Şi-apoi, toată istoria e de partea ta. Atîtea mii de ani oamenii au trăit bine-mersi fără duş şi nu a mai murit nimeni.
Nasol pentru tine e că ea are un Einstein în familie. Se numeşte „Tata“. Aşa se întîmplă că, a doua zi de dimineaţă, te trezeşti cu taică-su la uşă, înarmat cu scule mai ceva ca Băsescu plecat în căutarea lui Boldea. Îl găseşti aşezat la baie ca la birou, cu ochelarii pe nas, meşterind ca un melc tocilar. Ea nici nu vorbeşte cu tine, doar îţi aruncă priviri mustrătoare, cîntărindu-te din priviri cu premiantul de taică-su. Ca să întărească distanţa care te desparte de un bărbat adevărat, o auzi miorlăindu-se:
– Tati, dacă tot ai venit de la Satu Mare, să ne schimbi şi becul din sufragerie, că de două luni nu merge. Iubitul meu zicea să-l lăsăm aşa, că-şi revine el…
I-ai strînge beregata cu cheia franceză. Dar nu ai vreme, pentru că taică-su, de cum te vede, te cheamă să ţii aproape:
– Stai aici, să vezi cum se face, ca data viitoare să repari tu!
– Of, ce bine mi-ar fi prins înţelepciunea dumneavoastră, dar trebuie să plec la serviciu!
Şi ea răsuceşte şurubelniţa cu cap în cruce în rană:
– E duminică, iubi!