La shopping de şurubelniţe
Ştiţi cum plânge femeia toată viaţa ei, că n-are n-are cu ce să se-mbrace? Ei bine, tot aşa suferă şi se vaită bărbatul, că n-are suficiente scule. Nu vă gândiţi la prostii, e vorba de tradiţionalele şurubelniţe, chei franceze, bormaşini, ciocane, burghie, şuruburi, şublere, fierăstraie şi… aş putea continua până poimarţi, dar nu mai cunosc alte nume de scule.
De fiecare dată când are de reparat un căcăţel cât de mic (să strângă un şurub la un scaun, de exemplu), bărbatul desfăşoară un întreg arsenal de sofisticăciuni tehnice, însă doar ca să se învârtă solemn pe lângă ele, să înceapă să pufăie şi să concluzioneze îmbufnat că n-are ce-i trebuie. „Îmi trebuie o şurubelniţă cu cap în cruce“, declamă. Şi îl vezi cum îşi pune pufoaica, să plece după şurubelniţă. „Ai aici 60 de şurubelniţe, cu capete de toate felurile“, îi arăţi siderată. „Da, dar nici una nu e ce trebuie!“, mai cade o dată, gravă şi implacabilă, sentinţa. Se întoarce cu 6 şurubelniţe cu cap în cruce (nu e sigur care e cea mai bună), o drujbă, un pickhamer şi un fierăstrău electric, în caz că o să se complice lucrurile cu şurubelul şi o să aibă nevoie… „Bine, dar fierăstrău nu aveai?“, întrebi copleşită de noile fierătanii care ţi-au invadat casa. „Aveam, dar nu d-ăsta electric.“
Începe reparaţia. Atmosfera e grea, bărbatul e foarte concentrat şi puţin (foarte puţin) nervos. N-ai participat niciodată la o operaţie pe cord deschis, dar ştii sigur că aceeaşi tensiune e şi-acolo. După un sfert de oră de tăcere grea, bărbatul capătă faţa pe care-o avea Rambo când şi-a cusut singur ditamai rana. E crispat, transpiră, strânge din dinţi şi geme uşor. La capătul celor câteva secunde de încordare apoteotică, ştii că poţi să reîncepi să respiri. Şurubelul a fost strâns.
După o vreme afli că femeia de lîngă tine nu te cunoaşte deloc, că a acceptat să stea atîta timp lîngă un străin. Îţi pune tot soiul de întrebări al căror răspuns erai convins că-l ştie.
Spre exemplu, nesimţitoare ai zice, femeia nu ştie dacă ai sau nu probleme cu vederea. O auzi: „Tu n-ai văzut cum e priza asta?“.
Te uiţi, nimic special. O priză ieşită puţin din perete, ca oricare altă priză ieşită din perete.
Apoi, mai crede că ai probleme de gust. Stă aşa, cu privirea puţin piezişă, şi întreabă: „Ţie-ţi place cum picură apa la baie?“.
Sincer, nici nu m-am gîndit, dar să ştii că îmi plac Rahmaninov şi Hendrix – vine replica ta.
Se întîmplă cîteodată, e adevărat, să cadă vreo uşă de la nu ştiu ce dulap din bucătărie. Deşi tu ai mari dubii că nu a fost uşor ajutată de o mînă criminală – doar o împinsesei destul de bine tu ultima oară cînd ai luat o farfurie şi era să-ţi spargă capul. E exact genul acela de incident minor şi tîmpit: nu poţi să chemi un meşter doar pentru o balama, dar nici ţie nu-ţi prea vine să te apuci de meşterit, să-ţi beleşti degetele şi să elimini prin transpiraţie două pungi de chips-uri. Dacă era vorba de uşa de la intrare, ai mai fi zis. Băteai în cuie cîteva scînduri ca să treci noaptea.
O variantă ca să rezolvi problema ar fi să vă mutaţi. Iar dacă ea insistă că nu şi nu, la fix, rezolvi două lucruri dintr-un foc.
Altă variantă e să aştepţi sărbătorile, cînd vine taică-su – toate fetele au nişte taţi mari meşteri care pufăie pe nări ca King Kong cînd nu găsesc la tine în casă decît o şurubelniţă şi-un ciocănel de traforaj. Pur şi simplu nu te consideră bărbat dacă nu ai o unghie lipsă sau măcar cîteva înnegrite, care cresc apoi ca scula vierului.