Simona Tache vs Mihai Radu: Despre jocuri

Joacă după cum îi cântă crocodilul

Dacă le-ar permite societatea, bărbații s-ar juca și la 50 de ani cu mașinuțele și cu soldățeii și ar face castele din cuburi, sub masa din sufragerie. Dar nu le permite, așa că a fost nevoie să apară jocurile pe calculator.

Dacă toate soțiile ar ține un jurnal, majoritatea ar arăta cam așa:

23 iulie 2013

Acum o lună, soțul meu și-a cumpărat un joc nou, unul cu un crocodil care face duș. De atunci, nu mai face nimic altceva decât să spele crocodilul. Dimineața, cu o mână își bea cafeaua, cu alta spală crocodilul, în metrou, spre serviciu, spală crocodilul, iar la birou cred că spală crocodilul, altfel nu-mi explic de ce a venit acasă cu doar jumate din salariu. Seara, vine epuizat de atâta spălat crocodilul și se apucă să… spele crocodilul. Dacă îl rog să spele copilul, îmi zice că nu are timp, iar, uneori, seara, nu mai apucă să se spele nici pe el însuși, fiind prea ocupat cu crocodilul. Pe măsură ce crocodilul ăla e mai spălat, bărbatul mi se-mpute, iar mie îmi vine să mă arunc pe geam de nervi. Nu mai suport culoarea verde și, de vreo zece zile, caut pe net să mă înscriu în vreo asociație care militează pentru uciderea în masă a crocodililor. Încă n-am găsit, mai caut.

25 iulie 2013

După 35 de zile, 14 ore și 2 minute de spălat crocodilul, aseară a adormit fără să spele crocodilul. Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să se plictisească de crocodil, altfel ajungem la divorț.

26 iulie 2013

Mulțumesc, Doamne. S-a plictisit, în sfârșit. De azi nu mai spală crocodilul. Bate maimuța. Da, e un joc nou. Din când în când, o mai gâdilă și maimuța râde, dar în general preferă să o bată. Mă duc să mă arunc în fața crocodilului. Pardon, a metroului. Adio, lume.

 

Toate-o joacă și-un pămînt

Decît să te joci ceva cu o femeie, mai bine îi propui să faceți curățenie. Adică, dacă tot vrei s-o vezi nervoasă și ofticată, măcar să ai satisfacția că la sfîrșit e obosită și are și cîteva vînătăi de la colțurile mobilei. Plus că, dacă-ți joci bine cartea inutilității și a neîndemînării, poți să ai norocul de a fi gonit din casă pe motiv că mai rău o încurci.

Că e vorba de jocul de cărți, de Monopoly, de scrabble, invariabil trebuie să-i explici două zile ce are voie să facă și ce nu.

– Aaa, păi, dacă jucăm așa, nu-mi convine!

– Astea sînt regulile, iubito, din Alaska pînă la rapperii de pe Coasta de Vest.

– Eh, rahat, nu-mi place. Dar stai, că am trei șeptari în mînă, hai să jucăm!

– Nu trebuia să-mi spui că ai trei șeptari!

– Dacă m-ai bătut la cap atît…

Și face fața aia serioasă și concentrată pe care o au mîțele cînd urmăresc fascicolul de lumină.

– Mă duc să iau o bere din frigider, mai vrea cineva ceva? – întrebi tu.

– Joci ori bei bere?

Trebuie să stai nemișcat ca la orele alea de Biologie, cu profa dementă și cu mustață, urmărind pe sub sprîncene dacă a ajuns, răsfoind în catalog, la pagina ta.

Dacă a pierdut, s-a terminat.

– Ce joc stupid, probabil ai și trișat, că eu nu știu atît de bine…

– Nu-i nimic, dragoste, hai să mai jucăm.

– De ce, ca să mă bați din nou?

Oftica e motivul pentru care jocurile fetelor în copilărie sînt fără finalitate: de-a doctorița, de-a casa (o casă mare în care tot aranjează lucrurile), de-a plimbatul unui bebeluș în cărucior, de-a mama și de-a tata – o ciorbă lungă pe care o continuă și mai tîrziu, doar că în mărime naturală: se fac doctorițe, își iau casă, bărbat, fac copii etc.