Zânul Surprizelor
– Bună ziua, aveți surprize? Vreau să-i iau vreo zece lu’ nevastă-mea, că am auzit că e moartă după surprize.
– Ce surprize, domnu’, d-alea de la ciungă, de le colecționam cu toții, când aveam 12 ani?
– Nu, doamnă, că nevastă-mea are 35 și nu colecționează nimic. Surprize d-alea să o văd că belește ochii mari, exclamă „Oaaaau! Nu-mi vine să cred! Ce surpriză extraordinară!”, după care e mulțumită de mine măcar… juma’ de oră?
– Aaa… Nu ținem, domnu’, d-astea, tre’ să vă gândiți dumneavoastră ce surpriză să-i faceți, în funcție de ce-și dorește dânsa.
– Să-i FAC? Adică nu se găsesc de-a gata? Păi, și unde învăț eu să fac surprize, există vreo școală profesională, vreun curs, ceva?
– Nu, domnu’, să-i faceți, în sensu’ că să fiți atent ce își dorește dânsa și să-i îndepliniți dorința aia.
– Aaaa… Păi, de ce n-ați zis așa? Topoare aveți? Dați-mi un topor!
– Aoleu, ce să faceți cu el?
– Mă duc să-i crăp capu’ lu’ mă-sa, că aseară, după ce s-au ciondănit nițel la telefon, mi-a zis: „Câteodată îmi vine să-i crăp capu’ lu’ mama, așa de tare mă enervează!”.
– Nu e bine, domnu’, credeți-mă că ar fi o greșeală. Gândiți-vă la ceva pozitiv!
Și pleacă bărbatul, să se gândească la ceva pozitiv. Iar în seara aceea, când vine acasă, soția găsește în living douăzeci de cutii de parchet alb, imitație de mesteacăn. O văzuse, cu câteva seri în urmă, oftând la o poză dintr-o revistă și zicând că i-ar plăcea o casă pe plajă, cu parchet alb de mesteacăn și totul în culori foarte deschise, naturale. Sigur, ei nu stau pe plajă, ci la bloc și tocmai au redecorat, pe nuanțe de maro, dar a vrut să-i facă o surpriză!
Tăcut surprinsă
– Uite, fă-ți o surpriză drăguță de să cazi pe jos și să te lovești la nas!
– Vai, cum poți să faci așa ceva? În ruptul capului n-aș fi crezut că ești în stare de asta!
– Te-am surprins, nu?
– Îîîh!
Chestia nasoală cu surprizele este că se lasă surprinse din milă.
– Aaa, ce frumos, ce surpriză mi-ai făcut!
În acest timp cercetează cu un ochi rece șiragul de mărgele pe care le-ai adunat luptîndu-te cu niște triburi prin Africa.
– Serios, chiar ești surprinsă?
– Daaa, sînt copleșită. Păcat că…
– …că am rănile astea făcute cu niște lănci otrăvitoare pe tot corpul?
– Da, da, și asta, și că…
– …că s-ar putea să nu-mi mai mișc mîna dreaptă niciodată?
– Of, da, da, și asta, și că…
Mă rog, ideea e că ea nu e o tipă care poartă mărgele, o irită, are pielea sensibilă pe gît și pe piept, probabil că ai fi știut asta dacă erai atent, că a zis de mai multe ori.
– Hei, dar ce zici de această bicicletă fantastică, iubito, pe care ți-am cumpărat-o mîncînd numai iaurt cu covrigi timp de șase ani?
– Aaa, e superbă, de-abia aștept să ies cu ea în parc. Sper să nu rîdă tot parcul de mine cînd vor vedea că stau cocoțată pe ditamai bicicleta. Aaa, și sper să găsesc pe cineva care să mă ajute să mă urc în șa.
– Îmi pare rău, n-am știu cît porți la bicicletă. E de fete, să știi! Are buline galbene…
– Da, știu, pe-astea le-aș putea acoperi cu ceva, dar, totuși, e prea mare.
– Mă duc să iau una mai mică.
– Bine, și să fie fără buline. Te duci chiar acum?
– Da, da, acum.
– Vai, ce surpriză plăcută îmi faci! Nimeni nu s-a mai dus să schimbe o bicicletă pentru mine…