Nu mă așteaptă nimeni pe aeroportul Djanet din sud-estul Algeriei, aflat pe aceeași paralelă cu Mecca, de pe frontiera cu Libia și Niger. În 2007, aeroportul în care am ajuns într-o dimineață rece de noiembrie a fost atacat de o gherilă separatistă. Înainte ca armata să riposteze, insurgenții s-au refugiat la frații de crez din Niger, care militează pentru crearea unui stat tuareg în nordul țării. Paza nu mă lasă să ies din incinta aerogării până ce nu mă ia un reprezentant al unei firmei de turism. Mă aflu la marginea de răsărit a zonei tuarege algeriene, la marginea platoului Tassili, cunoscut prin miile sale de picturi rupestre datând din neolitic. Când nu răpesc și măcelăresc muncitori străini care le descoperă și rafinează petrolul, tuaregii algerieni pot fi cele mai iscusite călăuze în înspăimântătorul labirint de stâncării și canioane din care este alcătuit platoul Tassili.
Am petrecut șapte zile alături de tuaregii Jabir, Bella și Anir, mărșăluind pe jos de dimineața până seara, de la un ansamblu de picturi rupestre la altul. Am băut cu ei câte zece ceaiuri negre pe zi. Am sorbit apă din băltoacele rămase în urma unei ploi ce căzuse în urmă cu o lună. Am dormit împreună în acele adăposturi de sub stânci orientate exclusiv spre Mecca, direct pe stânca goală, în hăul primordial al nopților sahariene, în care cerul este un pom de Crăciun scânteietor, din care spânzură stele aflate atât de aproape, încât ai senzația că, dacă te ridici pe vârful picioarelor, poți să le culegi ca pe niște poame. Într-o dimineață limpede, străbătută doar de șuieratul avioanelor care o luau invariabil spre Mecca, Bella mi-a arătat cu lacrimi în ochi o depărtare de culoarea catranului și mi-a zis emoționat: “Liby”.
Până în Libia mai rămăsese o jumătate de zi de mers pe jos și în tot acest timp am evitat orice subiect pe teme politice, însă Bella nu s-a mai putut abține și mi-a zis poruncitor în franco-arabă: “Gaddafi este cel mai mare om politic din Africa. Voi, europenii păgâni și americanizați, nu înțelegeți măreția lui Gaddafi și îl țineți în brațe pe nenorocitul nostru de președinte. Noi o să ne rupem de Algeria, și o se ne alipim de Libia, împreună cu Nigerul”. “Când de va întâmpla asta?”, l-am întrebat. “Asta se întâmplă deja în fiecare zi”, mi-a zis Jabir. Lucrurile se petreceau cu un an înainte de moartea lui Gaddafi. O tăcere încordată se înstăpânise peste caravana noastră, alcătuită din patru oameni, dintre care trei dreptcredincioși și un european păgân, căruia îi cărau calabalâcul în spinare opt dobitoace.
Seara, Jabir s-a rugat în fața mormântului bunicii sale, Mamma, căzută în timp ce-și păștea turmele. Murmurul rugăciunii sale a fost acoperit de behăitul a mii de oi și capre care se prelingeau pe lângă noi, înspre Libia, mânate din spate de tuaregi negri. “Sunt frații noștri din Niger”, m-a lămurit Bella. “Le duc la târgul din Ghat, să le vândă de Eid-el-Adha, Ziua Sacrificiului. Frontiera dintre Libia și Niger este minată și frații noștri trec prin Algeria ca să ajungă în Libia.”
Publicat în Cațavencii, nr. 4(82), 2013
