Nu vreau să par antisemit, mai ales într-un text despre un băiat care e în stare să aibă o reacție atomică la enervare, dar judecați și singuri: a făcut Nolan un film de trei ore, fix ca Endgame? A făcut! E drept, filmul lui nu e populat cu Spiderman și Ironman, ci cu Oppenheimer și Einstein, dar și unii, și alții sînt tot niște evrei care dezlănțuie puteri înfricoșătoare. Deci, tehnic, Oppenheimer e Endgame. Și ar fi fost și practic dacă Enrico Fermi ar fi avut gura pocită și prima detonare atomică ar fi transformat atmosfera terestră într-un iad etern.
Nolan își începe pelicula destul de nesigur și tărăgănat, suferind de aceeași lipsă de editor tupeist pe care a resimțit-o și Tarantino în Once Upon a Time in Hollywood. Nu zice nimeni că tinerețea schematică și deloc impresionantă a lui nea Bombiță trebuia tăiată, dar poate că nu era rău să-i strecoare careva o drujbă lui Nolan cu mențiunea „Bossule, fă Texas ChainsawMassacre din scenele astea cu personaje relevante ca o notă de subsol“. „Sacrilegiu!“, ar fi strigat și Nolan. „În scenele astea cunoaște o femeie! Și fac sex!“ Da, Christopher, îți mulțumim pentru grija pentru demitizarea ideii că toți savanții mor virgini.
Filmul intră cum trebuie pe făgașul de distrugător al lumilor plictiselii din clipa în care se pornește lupta pentru pacea atomică mondială. Acțiunea capătă ritm, povestea capătă noimă, încordarea capătă crescendo și, deși spectatorul este bombardat cu neutronii unor personaje prea numeroase pentru a putea fi reținute, greutatea uriașei sarcini pe care oamenii ăia și-au asumat-o apasă spectatorul în scaun pînă cînd îl aruncă în aer odată cu prima explozie, pe care Nolan nu s-a jenat s-o facă într-adevăr impresionantă. Probabil cea mai bună scenă plăsmuită de el în multă vreme.
Aici ar fi trebui tăiat filmul, iar spectatorii lăsați, după ce-și revin din șocul minunii vizuale, să cugete adînc asupra lumii noi pe care acest Big Bang a produs-o. Lumea s-a schimbat. O simt în apă, o simt în aer, o simt în pămînt, pentru că radiația se imprimă în toate trei și suflul armelor atomice bate ucigător din ce în ce mai departe.
Nolan însă a vrut să-și umple filmul cu dramă umană. Deși lui, personal, tot ce era pe uman în film i-a ieșit cam prost. Să fiu mai clar: filmul strălucește ca Hiroshima în sfera intelectuală, unde curiozitatea și entuziasmul de-a cunoaște lumea atomică duc povestea din ce în ce mai adînc sub umbra morții în formă de ciupercă. E bun, foarte bun, excelent, BUM! Dar cum iese din zona savantă și intră în aia cu oameni și sentimente, îți vine să Valea Plîngerii. Scenele de sex sînt probabil cel mai antierotic lucru de la „Predau Filosofia Culturii Tehnice la Politehnică“. Oppenheimer omul este, inspirat probabil de fizicul aschilambic, mai mult o schemă de om. Are datele esențiale trecute în proiect, dar nu simte nimic în afară de pasiune pentru fizică și regrete eterne pentru ce-a făcut din Japonia.
Atunci, merită văzut? Fără îndoială. Filmul are defecte, dar are și o mare calitate: nu plictisește. De fapt, am convingerea că am fost prea critic tocmai pentru că înălțimea la care Nolan își duce filmul face să pară și mai mare hăul dintre vîrf și locurile unde îl pune să șchioapete. Cillian Murphy și Robert Downey Jr. se bat pentru primul loc, iar Matt Damon îi lasă, ocupat să fie singurul personaj capabil să fie constant om. Într-o notă personală, relația dintre Oppenheimer și generalul lui Damon mi-a amintit în bună măsură de colaborarea dintre Legasov și Sherbina din Chernobyl. În mod ironic, tot un dezastru atomic.
Și dacă nu sînteți convinși, voi pune problema altfel: în timpul lui Endgame m-am dus fluierînd la baie, fără să-mi pese și fără să pierd mare brînză. În timpul lui Oppenheimer nici nu mi-a trecut prin cap să las ecranul nesupravegheat. Judecați singuri care este filmul mai bun.
Oppenheimer. R.: Christopher Nolan. Cu: Cillian Murphy, Robert Downey Jr., Matt Damon.
